În plină perioadă electorală, actorul semi-mediocru Bogdan Bob Rădulescu s-a gândit că poate nu ar strica să aducă un nou nivel de vulgaritate în peisajul deja sufocat de populism și acuze nefondate.
Cu o carieră semiratată și fiind cunoscut mai degrabă datorită asocierii cu Mircea Bravo decât prin merite proprii, Rădulescu pare să fi adoptat o retorică de mahala, transformându-se într-un soi de Nelson Mondialu al „culturii” clujene.
Întruchipând perfect efectul Dunning-Kruger, fenomen care explică de ce persoanele cu competențe limitate tind să-și supraestimeze abilitățile, Bogdan Bob Rădulescu, actorul care își dămai nou cu părerea despre orice, s-a aruncat cu frenezie, de curând, în critica politicienilor, fără a oferi dovezi concrete în susținerea acuzațiilor sale. Postarea sa, plină de invective și blasfemii, arată o profunzime a gândirii comparabilă cu a unui scenariu de telenovelă de slabă calitate. Să analizăm această „capodoperă” a indignării populiste.
Într-o postare care ar putea fi confundată cu un pamflet scris de un adolescent frustrat, Rădulescu începe prin a compara inaugurările politice cu un ritual funerar. O analogie forțată, susținută de fraze pompoase precum „justiția pwlii, moartă, paralizată, incapabilă sau mai rău, complice sau coproprietară.” Pe lângă faptul că limbajul folosit ar face un scarabeu să roșească, criticile sale nu oferă nicio probă palpabilă. Este ușor să arunci cu noroi când nu trebuie să aduci dovezi concrete.
Bogdan Bob Rădulescu nu se limitează doar la a critica; el blestemă și insultă, invocând o retorică ce ar face invidios orice demagog de mahala. Exprimări ca „Blestemați să fiți pentru restul zilelor voastre! Că atât mi-a rămas, să vă scuip, javrelor!” sugerează un nivel de discurs public pe care l-am crezut de mult apus. Fără a aduce argumente sau soluții, Rădulescu devine un populist ieftin, care își ascunde lipsa de substanță în spatele unui limbaj vitriolic.
Deși își arogă rolul de justițiar al societății, Bogdan Bob Rădulescu nu poate ascunde faptul că este cunoscut în principal datorită personajului „Haurențiu”, un stereotip rrom pe care îl interpretează în colaborare cu Mircea Bravo. Este ironic cum un actor care folosește un personaj de mahala pentru a-și câștiga existența critică clasa politică pentru același tip de comportament pe care îl afișează el însuși. În loc să contribuie cu ceva constructiv, Rădulescu se limitează la a arunca cuvinte grele, ca și cum ar avea monopol pe adevăr și moralitate.
Rămâne un mister de ce publicațiile locale aleg să mediatizeze tiradele lipsite de fond ale acestui personaj sinistru. Poate pentru că scandalul vinde, iar un discurs atât de deșănțat și de lipsit de coerență atrage inevitabil atenția. Cu toate acestea, este trist să vedem cum o figură atât de periferică și fără realizări notabile în lumea culturală devine portdrapelul unei retorici de joasă speță și imaginea unui Cluj, din păcate, tot mai necioplit și bădăran.
Dacă aceasta este fața vieții culturale clujene, poate ar fi timpul ca Nelson Mondialu să primească un upgrade, deoarece chiar și el ar putea părea un model de civilitate în comparație cu Bogdan Bob Rădulescu.
Ce nu pare să înțeleagă lumea este faptul că Bogdan Bog Rădulescu nu doar că își face propria persoană de rușine ci reușește să facă și Clujul de rușine prin comportamentul său suburban și populismul ieftin.
