Temperamentul vulcanic al oșenilor este arhicunoscut. Mai circulă, chiar și astăzi, prin viu grai, povestea celei mai șocante crime petrecută vreodată în zonă, mai precis cea din comuna Bixad, care a îngrozit România anilor `70. Subsemnatul a aflat această poveste în anul 2008, de la Vasile Finta, zis Vorotel, eroul Bixadului, pe atunci în vârstă de 87 de ani, care mi-a relatat-o, cu trei ani înainte de a pleca la Domnul…
Vorotel, povestitorul, salvatorul mănăstirii Bixad
Intru în comuna Bixad, venind dinspre Negreşti-Oaş și nu mă mai satur să admir căsoaiele oşenilor, aproape fiecare cu câte 10-15 camere şi unu-două etaje. Mă îndrept apoi spre gospodăria lui Vasile Finta, zis Vorotel, cel mai celebru gospodar din Bixad, situată după mănăstirea de pe deal, cea care găzduieşte Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Sfinte și care, de-a lungul deceniilor, a constituit un permanent măr al discordiei între credincioșii ortodocși și greco-catolici. Asta, pentru că prin 1984, în plin regim comunist, Vorotel a făcut un rămăşag cu consătenii săi, prin care făcea un legământ că va reuşi să obţină aprobare de la Ceauşescu, personal, pentru restaurarea mănăstirii. De remarcat faptul că în anii aceia mănăstirea se afla într-o accentuată stare de degradare şi fusese transformată într-un preventoriu T.B.C., după ce călugării se risipiseră, odată cu instaurarea definitivă a comunismului.
Şi, după luni de zile, în care s-a tot deplasat la Bucureşti, cu butoaie întregi de horincă – pentru că era comerciant autorizat de fructe și băuturi spirtoase – pe la tovarăşii din C.C. şi la cei ce asigurau paza preşedintelui, acesta a reuşit, în sfârşit să aranjeze să fie primit de către Ceauşescu, în problema mănăstirii. Acest lucru nu fuseseră în stare să-l facă nici prim-secretarul de atunci, nici chiar episcopul, cunoscută fiind aversiunea Elenei Ceauşescu pentru biserici, pe care le demola, pe capete. Însă Vorotel nu s-a speriat: trebuia să-şi îndeplinească misiunea la care se înhămase în faţa întregii suflări a Bixadului.
Întâlnirea cu Ceauşescu este antologică. Vorotel a păşit cu încredere la cabinetul şefului statului, îmbrăcat în tradiţionalul port oşenesc: cizme, gaci, traistă şi clop minuscul. Arăta exact ca un dac de pe Columna lui Traian. Secretarul lui Ceauşescu l-a interpelat prompt, întrebându-l ce vrea de la preşedintele României. Începe Vorotel: “Vreau să-i transmit şefului statului că nu mai suportăm acea ruină care a ajuns mănăstirea, şi vrem: ori s-o radem de pe faţa pământului, ori s-o restaurăm. E o ruşine pentru întregul Oaş dărăpănătura aia – şi turiştii care ne vizitează ne consideră nişte leneşi şi nişte golani. Ori, noi nu vrem acest lucru. Vrem refacerea mănăstirii – nu pentru Dumnezeu, nici pentru preoţi, ci pentru turiştii care vin la noi şi ne judecă.
Eu pot să strâng în câteva minute câţiva buldozerişti şi să radem mănăstirea în numai câteva ore.” Ceauşescu, asculta prin uşa rămasă întredeschisă şi se uita la insolitul personaj care aterizase în cabinetul său.
Deschide uşa brusc şi spune:
"Stai, nebunule, potoleşte-te”. Apoi, cu un zâmbet binevoitor îl întreabă: ”Cine eşti?”
Vorotel se prezintă milităreşte şi-i expune problema lui. Ceauşescu îl ascultă cu interes, după care-l întreabă:
“Cum e viaţa la voi, în Oaş?” Vorotel răspunde:
”Să trăiţi, tovarăşe şef de stat, trăim ca-n rai: fiecare avem câte trei-patru bivoli în gospodărie iar câinii trăiesc şi ei în belşug, mănâncă şi din şanţuri, numai cozonaci”.
La care Ceauşescu, peste măsură de încântat, îi zice: “Ptiu, fire-ai al dracului, adă repede hârtia să-ţi semnez, până nu mă răzgândesc”. Şi aşa, după ce și-a așternut Ceaușescu semnătura pe actul restaurării mănăstirii, Vorotel a devenit cea mai mare vedetă a zonei, ajungându-se ca mari şefi de întreprinderi din judeţ, inclusiv securişti cu grade mari să contribuie la refacerea mănăstirii, lăcaș care dăinuie şi astăzi.
Așa că în luna octombrie 2008, îl găsesc pe Vorotel în timp ce lucra la “furnalul” de pălincă. Mă recunoaşte imediat, în ciuda celor 87 de ani ai săi, pentru că în urmă cu doi ani realizasem un film despre el, având exact tema salvării mănăstirii. Sare sprinten în întâmpinarea mea și nimic, niciun gest nu-i trădează vârsta. Primul lucru pe care-l face este să mă îmbie la un pahar de pălincă (mă corectează când spun horincă, „ăsta-i un termen din Maramureş”) şi eu mă supun. Licoare curată, însă aprigă, precum temperamentul viforos al oamenilor acestor locuri. Abia apoi mă întreabă de ce-am venit la el, tocmai de la Cluj. Îi răspund că vreau să aud de la el povestea răzbunării oşeneşti, cea mai celebră crimă din zonă, petrecută în anii ’70, despre care pomenise la ultima noastră întâlnire. Omul se înseninează, după care mă pofteşte să iau loc la o masă din curte și apoi se așează și el, având grijă să umple paharele.
Înşelăciunea “delegatului”
Povestește acesta:
“Prin 1970, un consătean de-al nostru, Vasile Gorba, era delegat cu lucrări manuale la Turnu Severin, unde avea câţiva oameni în primire, toţi din Bixad. Într-o seară, la o crâşmă, aflat sub influenţa alcoolului, Gorba a pornit o încăierare cu un localnic, lovindu-l pe om atât de puternic, încât acesta a ajuns în spital. ”Delegatul” s-a înţeles cu doi dintre angajaţii săi, Mihai Bumb şi Mihai Bogdan, să ia fapta pe răspunderea lor şi să intre în puşcărie în locul lui, urmând ca la eliberarea din penitenciar să le ofere o sumă mare de bani.
”Vorotel se opreşte o clipă să soarbă o gură de pălincă, după care continuă:
“Muncitorii au stat vreo doi ani în puşcărie şi, după eliberare, au venit la locuinţa “delegatului”, să-şi capete simbria. Acesta, însă angajase între timp un zdrahon, un tip extrem de violent şi periculos, Mihai Blede, care să-l păzească permanent de cei doi inşi, care-şi cereau răsplata pentru anii de suferinţă din puşcărie. Când au ajuns la uşa lui, Gorba şi-a scos – scuzaţi – porcăria din pantaloni şi le-a spus: uite, asta o să căpătaţi de la mine.
”Vorotel spune că respectivii, descumpăniţi, au plecat, dar s-au întors a doua zi, când au fost întâmpinaţi din nou de “zdrahon”.
Când l-au văzut, nici mai mult, nici mai puţin, l-au înşfăcat pe acesta, l-au legat şi după ce i-au administrat o bătaie soră cu moartea, l-au urcat într-o căruţă. Apoi au parcurs îndelete uliţele satului, arătându-l tuturor. Nici chiar miliţia din comună n-a intervenit, de teamă că ar fi putut ieşi o răzmeriţă a oşenilor. Apoi, cei doi l-au dus pe Blede la casa lui Bogdan, însă tatăl acestuia i-a alungat, neacceptând să fie părtaş la afacere. Aşa că l-au dus la cimitir, unde i-au dat un hârleţ şi l-au obligat să-şi sape singur groapa. Apoi l-au legat la loc şi mai mult mort decât viu l-au dus pe zdrahon la locuinţa lui Bumb, ca să moară în linişte. Și, senini, cei doi s-au predat la poliţie. A urmat un balamuc fără precedent: judecată la căminul cultural, în faţa sătenilor, pentru ca astfel de răzbunări să nu mai aibă loc. Spre stupoarea tuturor, când cei doi au fost întrebaţi dacă-şi regretă fapta, aceştia au spus:
”Nu ne pare rău de crimă, dar ne pare rău că nu l-am omorât pe celeălalt, pe Gorba”. Au făcut ani grei de închisoare, Bumb a murit în puşcărie – dar între timp a murit şi “delegatul”. Mama acestuia încă mai trăieşte, e bătrână, dar spune că nu-şi mai aminteşte nimic despre tărăşenie.
Încheie Vorotel: “Oamenii de aici au acest spirit al dreptăţii. Îţi dau şi haina de pe ei – dar, dacă-i înşeli îţi iau imediat gâtul. Tot ce vor este ca să fii corect cu ei şi ce-i al lor să fie al lor.”
