Pe „Jean” Mohamed Diakite, personaj celebru al Apusenilor – o combinaţie stranie între Kunta-Kinte şi Avram Iancu – l-am cunoscut în anul 2016, când un tânăr din localitatea Morlaca i-a rupt mâna, cu o bâtă. Prilej cu care, deplasându-mă la faţa locului, am aflat că afro-românul avea numeroase isprăvi de „vitejie”, fiind un personaj temut de toată lumea. Iar acum, după patru ani – perioadă în care acesta fost şi la puşcărie – „haiducul” s-a prezentat iarăşi la I.M.L.Cluj, de data aceasta bătut de poliţie, pentru că s-a opus încătuşării, într-un non-stop din Huedin, unde nu purta mască…
Ce s-a petrecut în 2016…
Iată cum se prezenta, în 2016, “haiducul”: “Eu am buletin românesc, sunt născut la Cluj: mama mea e de aici, din Huedin, iar tatăl din Guinea Conakry. Mai am din partea tatălui meu 22 de fraţi şi opt surori, răspândiţi prin lume. Mama a murit la 39 de ani, când eu aveam 21, iar şcoala mi-am făcut-o în Africa, acasă”. Îmi povestea, toate aceste lucruri, pe terasa unui local din centrul oraşului Huedin, având mâna ruptă după o lovitură, dată cu o bâtă de un anume Dorin Tulbure, localnic, muncitor la drumuri. Acesta, după eveniment, s-a învăluit într-o aură de glorie în ochii localnicilor, Dorin fiind considerat un gen de “mangustă”, singurul care poate învinge “cobra” Diakite, tot el fiind şi cel care i-a scos afro-românului, cu un alt prilej, doi dinţi din gură. Iar dintre faptele notorii de violenţă ale “cobrei” Diakite, una s-a distins de la distanţă, rămânând în folclorul oral al Apusenilor: acesta l-a pus pe un sătean să facă pluta în râul care trece prin sat şi l-a ţinut zeci de secunde cu capul sub apă.
Apoi, când acesta începea să dea semne că se îneacă îi scotea capul din apă, ca omul să respire – şi, tot aşa, scena s-a repetat de vreo patru-cinci ori. Era băut când a făcut treaba asta – dar mai târziu s-a împăcat cu săteanul, l-a despăgubit cu generozitate, ca să nu fie reclamat la poliţie… Iar scena când s-a ales cu mâna ruptă, mi-a relatat-o chiar Diakite, după incident, în 2016:
“În acea zi, la Morlaca, unul dintre ei a făcut p…a mare cu mine. Venisem cu un Audi ultimul tip, care-i al iubitei mele şi a fost invidios. Când stăteam pe terasă a venit şi-a vrut să stea la masa mea. Eu i-am zis să stea în altă parte,că nu stau cu beţivi – iar el mi-a dat un pumn în gură. Nu l-am lovit, în replică, doar l-am împins. Iar el a fugit în maşină, de unde a scos o bâtă şi mi-a rupt cu ea braţul. Am sunat la 112 iar poliţia a venit – cam după o oră şi cincisprezece minute. Apoi s-au înjurat băieţii cu poliţiştii, iar aceştia m-au întrebat dacă să nu cheme mascaţii. Eu le-am zis că nu, şi am urcat în salvare. Am fost internat zile întregi la Cluj, iar cei de la I.M.L. mi-au acordat 65 de zile de îngrijri medicale. Acum îl aştept pe agresor să mă sune, dar încă n-a făcut-o. Iar dacă mă caută, o să văd eu ce fac – îl dau sau nu în justiţie”. Iar un poliţist, cu grad superior, din Huedin, mi-l descria astfel, “off the record”, pe “haiduc”:
“Acest Diakite e un om foarte violent, deosebit de agresiv, mai ales când consumă alcool şi pentru el nu contează cine-i iese în cale atunci când e băut – devine un zmeu neînfricat, plin de ură şi capabil de orice”.
“Sunt sechestrat, prizonier în România”!
Spre marea mea surprindere, îl întâlnesc din nou pe „haiduc” luni, 5 octombrie, la I.M.L.Cluj, cu un bandaj înfăşurat în jurul capului. Nu-l recunosc, din pricina măştii, însă mă recunoaşte el şi, minute în şir, mă ignoră complet. Dar, într-un târziu, după ce este respins de la consult – neavând acte, acestea fiindu-i confiscate de către poliţie – se îmbunează, vine la mine şi-mi povesteşte chinurile prin care a trecut de la memorabila noastră întâlnire din 2016…
Începe acesta: „Din 2018 şi până la începutul anului 2020 am fost în puşcărie – timp de un an şi şase luni. L-am înjurat pe stradă pe procurorul din Huedin, supărat că nu făcuse dreptate într-un caz de-al meu, aşa că am colindat penitenciarele Gherla, Bistriţa şi Oradea. Acuma, când m-am eliberat, au venit mascaţii şi mi-au făcut din nou dosar penal, pentru că am fost într-un local – dar totul pe baza unei hotărâri judecătoreşti pe care eu nu o semnasem şi de asemenea, habar nu aveam de ea, pentru că nu mi-a adus-o nimeni la cunoştinţă…”
Arată mai departe că sâmbătă, 3 octombrie, după ora 22.00, a intrat la un non-stop din centrul oraşului Huedin, ca să-şi cumpere ceva de mâncare. „În magazinul respectiv se aflau doi poliţişti, iar unul m-a întrebat dacă am mască… I-am spus că mi-am uitat-o acasă, la care el a început să mă împingă. O dată, de două ori. Iar a treia oară a intervenit şi celălalt şi mi-au pus, cu forţa, cătuşele. Dar, din păcate pentru mine, în timp ce mă opuneam, am căzut împreună cu ei la pământ şi m-am lovit rău la cap. Apoi, cei doi m-au dus la secţia de poliţie, unde m-au bătut din nou şi, într-un târziu, mi-au dat drumul, după ce m-au amendat cu suma de 2.000 de lei. Eu am sunat la 112 şi a venit, rapid, o ambulanţă, care m-a transportat la spital, iar medicii mi-au cusut rana de la cap.” „Haiducul” începe să dea semne de nerăbdare, semn că se grăbeşte. Îl întreb, aşadar, ce urmează să întreprindă în continuare, având în vedere că nu are niciun act asupra sa.
Îmi răspunde, cu un licăr de speranţă în ochi: „De aici mă prezint direct la Parchet, ca să fac plângere împotriva poliţiştilor, pentru că perioada de control judiciar (7 VII 2020 – 4 IX 2020) a trecut, şi în acest interval de timp am făcut tot ce trebuie în acest sens, iar ei nu aveau dreptul să se poarte astfel, acum, cu mine. Plus că deja nu-mi mai doresc altceva decât să plec odată din România – ţară care este şi a mea, nu numai a lor, eu fiind român după mamă – unde am suferit atâta. Şi tata, care-i în Africa, mă tot ceartă şi mă cheamă în Guineea Conakry, însă necazul este că ambasada acestui stat este la Belgrad şi eu – neavând acte – n-am cum să ajung până acolo. Dar mai am o soluţie: să mă prezint la Cartea Funciară, unde figurez ca proprietar al unui apartament – şi sper să mi se elibereze astfel un nou buletin, cu care să pot face formalităţile de plecare. Un lucru este cert, însă: la această oră sunt prizonier în propria mea ţară!”
Mă priveşte cu jale, îşi ia rămas bun – după care părăseşte sediul instituţiei medicale clujene, rapid precum o felină…
