Ecranizată, viaţa pictorului clujean Beni Varga ar putea lua, fără îndoială, Oscarul, într-atât de dure au fost momentele trăite de el: la 33 de ani, în două accidente succesive de tren şi-a pierdut picioarele şi mâna dreaptă. La Paris, a fost readus pe linia de plutire şi a învăţat să picteze cu o mână, ajungând să expună în Oraşul Luminilor. Dar, reîntors acasă, un escroc – promiţându-i o bursă – l-a dus în Italia şi l-a obligat să cerşească, administrându-i bătăi groaznice. Repatriat, după multe aventuri a ajuns: într-un azil din Cluj; apoi la o femeie de etnie romă din Baciu; în Ungaria, la o iubită vremelnică şi în final, din nou în Ungaria, prin căsătorie, unde trăieşte şi azi, topindu-se de dorul locurilor şi prietenilor din ţară!  

Destin christic

Drama lui Beni Varga – azi în vârstă de 65 de ani, fost chelner în Ţinutul secuiesc – s-a declanşat când acesta împlinise vârsta christică

de 33 de ani. Se grăbea să prindă, un tren de noapte care se afla pe peronul gării din Tuşnad-Băi. Urma să plece într-o călătorie. Nu mai ştie nici el unde intenţiona să ajungă, dar îşi aminteşte cu exactitate care a fost destinaţia lui finală: secţia de reanimare a Spitalului de Urgenţă din Târgu-Mureş. Ce s-a întâmplat, de fapt? Chiar înainte de a urca în vagon, a alunecat sub roţile trenului care se urnise din staţie. Nimeni n-a sesizat incidentul deoarece, datorită întunericului nu a putut fi observat de puţinii călători care urcaseră deja în tren, astfel că în fracţiunea următoare roţile vagonului îi retezau, ca pe nişte aşchii, ambele picioare. A stat prăbuşit între şine toată noaptea şi ţipetele sale de ajutor n-au fost auzite de nimeni. Cu mâinile rămase tefere, şi-a legat cioturile şi cu zdrenţele rămase din haine şi-a încetinit hemoragia. Spre dimineaţă, a mai trecut pe-acolo un tren mărfar, cu vreo treizeci de vagoane, care i-a retezat scurt şi mâna dreaptă.

Însă, de data aceasta mecanicul l-a observat şi a anunţat dispeceratul prin telefonul locomotivei. Cei de acolo au sunat, aşa cum era firesc, la Urgenţă, omul fiind până la urmă salvat. Prin 2009, în timpul realizării unui film despre viaţa lui, Beni îmi povestea că, la venirea celui de-al doilea tren, furtunul de mână al unui vagon se îndrepta exact spre capul lui, astfel că a decis să nu facă niciun gest de eschivă, astfel ca moartea să vină rapid și să scape de chinuri. Spune că, deodată, o voce feminină (el crede că a Maicii Domnului) a strigat, distinct, în toată pustietatea aceea, un singur cuvânt: „NU”! Beni susţine că acesta a fost momentul când s-a petrecut miracolul vieţii sale, cel care l-a determinat să accepte să trăiască şi l-a transformat dintr-un necredincios într-un om mai apropiat de Dumnezeu.

În spital, recuperarea lui Beni a fost teribil de anevoioasă: mai multe luni de eforturi – pentru el şi pentru toţi cei ce se ocupau de îngrijirea lui. Între timp, soţia l-a părăsit, aruncându-l în cea mai cruntă deznădejde. A fost momentul când a intrat în scenă şi sora sa, Zelmira, care l-a luat la ea acasă, în localitatea clujeană Gheorgheni, comuna Feleacu. Acolo, norocul i-a surâs: nişte francezi dintr-o localitate înfrăţită, veniţi în vizită în sat au aflat de drama lui Beni şi l-au dus în Franţa, pentru a-i instala proteze şi pentru a-i tămădui sufletul prin artă. Fuseseră teribil de impresionaţi de Beni care, asemeni marelui Rousseau Vameşul, pentru a-şi omorî timpul, făcea copii, pe pânză, după vederi şi portretele unor personalităţi. L-au dibuit până la urmă doi pictori cunoscuţi din Paris care, prin muncă de voluntariat, l-au învăţat să lucreze în ulei şi în acuarelă.

Treabă dificilă, pentru că bărbatul avea doar mâna stângă validă, iar înainte de accident fusese dreptaci. Încurajat de atenţia ce i se acorda, Beni s-a apucat de lucru, cu o fervoare sporită. A reuşit să finalizeze câteva zeci de lucrări, cu care gazdele i-au deschis o expoziţie la Paris. Vernisajul a fost un mare succes, iar Beni a ajuns un adevărat erou, graţie televiziunii naţionale şi a ziarelor care au semnalat evenimentul. La Paris, s-a deplasat împreună cu fiul său, cel care i-a fost un sprijin permanent, în acele momente – şi care se află cu el şi azi, în anul de graţie 2020, în noua sa locaţie. Întors acasă, după mai multe luni de şedere în Orașul Luminilor, Beni a continuat să lucreze – însă în condiţii destul de precare, neavând un atelier propriu şi deranjându-şi mereu familia. Însă, în compensaţie, lumea era uimită de energia fizică şi morală a acestui om care, sub privirile sătenilor sau ale curioşilor se căţăra ca o veveriţă pe schele şi făcea demonstraţii de tencuit ziduri şi montat ţigle pe acoperişuri.

Cerşetor fără voie, în Italia!

După apariţiile dese în ziare şi la televiziuni ale lui Beni – mijlocite şi de semnatarul acestor rânduri, pe atunci reporter la o televiziune cu răspândire naţională – acesta a fost imediat reperat de un anume Doru, clujean stabilit în Italia, personaj care se va dovedi de-a dreptul nefast pentru artist. Escrocul i-a dat târcoale luni în şir, ca să-l convingă să vină cu el în Italia, unde îi promitea că va beneficia de o bursă, aceasta însemnând tot dichisul: casă, masă şi atelier, urmând ca banii de pe lucrările vândute să intre în buzunarul artistului. Zelmira, sora lui Beni l-a mirosit pe Doru, încă din prima clipă, dar nu s-a putut opune elanului fratelui ei. La câteva zile după accept, „prietenul” i-a înmânat lui Beny biletul de tren şi curând au plecat, împreună, în Italia. Însă, la numai o zi după ce au ajuns la destinaţie, amabilitatea acestuia a pălit brusc: sub ameninţarea cu moartea, l-a plantat pe Beni în faţa unui magazin, în localitatea Pesaro, unde l-a pus să cerşească.

Mărturiseşte acesta, plin de tristeţe: “Chiar şi românii de acolo vedeau că nu sunt cerşetor profesionist şi mă întrebau toţi acelaşi lucru: de ce mă compromit? Iar eu le spuneam că cerşesc pentru a-mi face rost de materiale, ca să pot picta.” Beni picta orice, inclusiv castelul lui Dracula, în special cu materialele cumpărate de localnici, asta pentru că aceştia se adunau în faţa lui, ca la urs, să vadă de ce-i în stare clujeanul. Încântaţi de rezultate, aceştia i-au mai cerut lucrări. Şi Beni lucra, febril. Dar, în schimb, n-a fost un negustor prea dibaci şi a cerut pentru fiecare un preţ modic, de 60 de euro, fapt care a avut rolul să-l enerveze peste măsură pe Doru.  

Acesta l-a rupt din nou în bătaie, spunându-i că putea obţine un preţ de cinci ori mai mare. Abia după o lună, Beni a reuşit să o sune pe Zelmira, sora lui şi a dat alarma: “Zelmira, ăsta mă omoară, nu mai am mult şi ajung acasă în sicriu!” Între timp, prevăzător, escrocul şi-a mutat victima în oraşul vecin, Fano, iar bătăile pe care Beni le încasa deveniseră permanente. Dar evadarea acestuia a avut loc într-o seară, când bietului artist i-a ajuns cuţitul la os: Doru se îmbătase mai rău decât în alte dăţi şi la un moment dat a luat un pix şi i l-a înfipt, fără niciun motiv, într-o ureche. Apoi i-a tras câţiva pumni şi a început să-l calce, pur şi simplu, în picioare. Noaptea, la ora trei, Beni a ieşit cu căruciorul – tocmai când asupritorul lui dormea dus. A stat ascuns trei zile într-un boschet din cartier, ca să nu fie găsit. Abia după aceea a rugat-o pe o fată, care trecea pe acolo, să anunţe carabinierii. Aceştia au venit de urgenţă şi, după ce Beni le-a relatat păţania sa, l-au transportat la Asociaţia de binefacere „Caritas”. „Acolo, până mi-au rezolvat cei de la ambasadă întoarcerea în ţară, drept mulţumire, am făcut picturi pentru toţi cei din asociaţie, inclusiv pentru poliţişti” – adaugă Beni, cu un zâmbet  chinuit.

O unguroaică îi cere despăgubiri pentru un avort!

Se întoarce acasă fără dinţi, nespălat, nebărbierit şi vânăt peste tot. Nu-l reclamă pe individ la poliţie, de teamă. Acesta era un infractor cunoscut până şi de poliţia italiană, aşa că nu dorea să se trezească la el acasă, în satul Gheorgheni de lângă Cluj, cu oamenii trimişi de respectivul.” Acasă, stimulaţi de preotul din sat, sătenii, împreună cu credincioşi din Cluj şi Braşov, au strâns pentru Beni banii necesari să-și cumpere un triciclu electric, pentru că bărbatul avea neapărat nevoie de un vehicul cu care să se poată deplasa. Însă, după episodul din Italia, destinul i-a jucat lui Beni din nou feste şi l-a aruncat într-o nouă aventură – de data asta sentimentală, tocmai în Ungaria! Scăpat cu bine din Italia, sora lui îi făcuse abonament la internet, ca să ţină legătura cu lumea exterioară.

Astfel că femeia, pensionar modest, a optat pentru un abonament pe doi ani, cu plata în rate. Prilej pentru Beni să se lanseze în „chat”-uri costisitoare pe internet şi, pe lângă pictură, a început să ia legătura cu diverse doamne şi domnişoare. I-a atras atenţia o femeie din Ungaria, a cărei poză i-a plăcut la culme, astfel că s-a îndrăgostit instantaneu de ea. Legătura dintre ei s-a fundamentat şi în nopţi nesfârşite de conversaţii pe mess, astfel că Zelmira n-a fost deloc surprinsă când Beni i-a cerut să-l pregătească de drum – ca să ajungă la noua lui iubită din Ungaria, Margareta. Aceasta îi promisese o viaţă fericită împreună şi, mai ales, un atelier adevărat.

Povesteşte, spăşit, Beni: „Când am ajuns la iubita pe care am cunoscut-o pe internet şi am văzut-o în carne şi oase, am suferit, pur şi simplu, un şoc. Am aflat că avea 54 de ani, părea o babă şi nu exista nici măcar vreo urmă de asemănare cu cea din poză. Cred că imaginea pe care şi-o postase pe internet era de la vârsta de 18 ani.”  Intervine Zelmira: „Că era babă, nicio problemă, dar era şi complet nebună. Pe deasupra, după ce Beni a dezertat şi-a ajuns din nou acasă, femeia m-a sunat şi mi-a cerut o despăgubire de câteva zeci de mii de forinţi. Pentru – auziţi ce! – un avort. Susţinea sus şi tare că Beni a lăsat-o însărcinată la vârsta de 54 de ani!”

Aventură cu asistenta de la azil şi apoi mutat la ea acasă!

După mai multe luni de la ultima întâlnire cu Beni, în luna iunie a anului 2009, primesc un telefon de la acesta. Mă roagă să-l vizitez la un azil destinat persoanelor cu handicap de etnie maghiară, situat în cartierul Zorilor din Cluj. Mă conformez. Îl găsesc pe Beni radios, într-un cărucior. Povesteşte că, în sfârşit, şi-a regăsit libertatea la care tânjea demult şi de-acum poate să facă nesfârşite drumeţii prin pădurea Făget, aflată în proximitatea aşezământului, unde să picteze şi să deseneze  în voie. M-am bucurat mult pentru el şi, mânat de treburile zilnice, l-am părăsit lăsându-l să-şi savureze liniştea de care făcea atâta caz. La nici o lună de la eveniment, primesc încă un telefon-surpriză de la Beni: mă cheamă să-l vizitez la noul său domiciliu, în comuna Baciu. Acolo, aflu de la iubita lui că aceasta lucra pe post de asistent social la azil – şi între cei doi s-a înfiripat, încă de la început, o relaţie puternică de iubire bazată pe compasiune şi înţelegere, mai ales datorită faptului că femeia a crescut într-o casă de copii. „Ştiu exact ce înseamnă să fii abuzat, nenorocit şi nebăgat în seamă de nimeni” – m-a avertizat, din start, femeia. „Mai ales în cazul unui spirit superior, cum e Beni, m-am gândit că omul acesta merită mult mai mult decât a obţinut până acum”, adaugă aceasta, femeie cu soţ lângă ea şi două fiice, care consimţeau –  probabil, de dragul pensiei lui Beni – ciudata situaţie. Apartamentul familiei era de trei camere, iar noi l-am găsit pe Beni lăfăindu-se într-una destul de spaţioasă şi luminoasă, cu un şevalet aşezat în centru, pe care se afla și cea mai recentă lucrare a maestrului. „Uitaţi aici – îmi arată Beni, pe geam, împrejurimile – e plin de păduri prin preajmă şi acum pot să le cutreier cât vreau. Şi-n plus, chiar dacă am împlinit deja cincizeci de ani, am început din nou să visez”. Iar ea îl completa, sorbindu-l din ochi: „Ba nu, visăm, împreună… De dragul lui şi al artei sale am renunţat la serviciul de la azil şi i-am devenit însoţitor şi asistent social permanent. Beni are un spirit liber şi o fantezie zburătoare şi visătoare, aşa că m-am dedicat în totalitate lui – şi sper ca lucrul acesta să dureze până la sfârşitul vieţii noastre.” Între timp, aflu că a fost şi un scandal uriaş în sat, fiindcă preotul care-l dusese la azilul unguresc crezuse că-i va moşteni casa lui Beni – a făcut feţe-feţe când a aflat că artistul nu avea niciun drept pe casa din localitatea Gheorgheni, comuna Feleacu, aceasta aparţinându-i în totalitate Zelmirei. Apoi, după 2010, Zelmira îmi povesteşte, îngrijorată, că Beni fugise de la asistenta din Baciu şi locuia acum în zona depourilor CFR, nu ştie la cine, unde se apucase straşnic de băut…

“Aş veni înapoi în ţară oricând, dar…”

Târziu, prin anul 2012, primesc un nou telefon, surprinzător de la Beni, de data asta din Ungaria, în care-mi spune că, în sfârşit, e un om fericit: se căsătorise cu Eva, o femeie ca şi el, în cărucior, cu care se înţelege de minune. Apoi, tăcere. Mulţi ani, opt la rând. Pentru ca luni, 18 mai 2020, acesta să mă sune, ca şi cum ne-am fi despărţit ieri şi să-mi mărturisească, următoarele, prin mess: “Eva mi-a murit de 7 ani şi am rămas sigur, în localitatea Csorna, aflată la 40 de kilometri de oraşul Gyor. Din păcate, după moartea ei a trebuit să vând casa pe care o cumpărasem, cu împrumut din bancă, să înapoiez banii – aşa că în acest moment stau în chirie la un om cumsecade, având la dispoziţie o curte largă şi o grădină lungă de 200 de metri. Între timp, ca-ntotdeauna, fiul meu m-a urmat şi locuieşte în aceeaşi localitate cu mine.

Munceşte ca mecanic. Eu acum trăiesc din trei pensii cumulate, totalizând 210.000 forinţi (n.n. – circa 2.800 lei): una de handicap, pensia din România şi pensia pe care o primesc după soţie. Stau destul de bine aici, nici n-aş avea cum să mă întorc în Feleacu, mai ales că sora mea e şi ea cam bolnavă şi n-ar avea nervi să aibă grijă de mine – că sănătate am eu…” Îmi povesteşte apoi că şi în Ungaria a avut parte de mediatizare, în momentul când s-a stabilit acolo: a apărut pe la toate televiziunile, dar – ca în România ecoul lor s-a estompat, rămânând până la urmă cu o singură expoziţie, cea organizată în 2011, în Csorna. “Am rămas totuşi cu renumele, reuşind să mai vând din când în când lucrări, dar fără prea mult spor, fiindcă de cele mai multe ori, conform obiceiului meu, le ofer cadou celor ce-mi iubesc arta. În orice caz, dacă regret ceva la 65 de ani: îi regret enorm pe prietenii mei din România, pe dumneavoastră, care aţi făcut atâtea pentru mine – asta poate şi pentru că aici oamenii sunt ceva mai reci decât la noi.

Şi mai am un regret, de data asta de natură materială: că nu reuşesc să-mi strâng 70.000 de forinţi ca să-mi cumpăr acumulatori noi la căruciorul electric, fiindcă de doi ani n-am mai putut ieşi cu el în stradă, am stat tot în curte. Dar o să mă descurc eu cumva, împreună cu băiatul meu, că a început şi el să câştige”. Apoi, brusc, îşi ia rămas bun şi închide – ca să nu-i văd lacrimile ce-i cotropesc obrajii. Însă – la câteva ore – în plină noapte, precis după ce a dat pe gât nişte tărie, mă sună din nou, venind cu o completare care-mi frânge inima: “La amiază te-am minţit, ţi-am zis că nu vreau să vin acasă. Nu-i aşa: aş veni în ţară şi pe jos de-aş putea, dar n-am cum deocamdată. Mi-ar trebui un loc liniştit, în jurul Clujului, undeva la ţară, să pot muri liniştit acolo.  Din pensia mea m-aş descurca mai bine în România decât aici, de-aia te rog: dacă poţi, găseşte-mi o gazdă, unde ţi-am zis. Mi-e dor de Clujul meu şi de vechii mei prieteni! Înţelegi? Mi-e dor”….  

 Sorin Grecu