Liliana Rodica Trif este un fost medic, absolvent cu notă maximă, a Facultăţii de Medicină, în perioada ilustrului Iuliu Haţieganu şi totodată colegă de generaţie cu corifei ai medicinii clujene. Posesoare a trei specializări – cardiologie, psihologie şi … filologie – a făcut o greşeală de neiertat: după ce a primit de la stat o locuinţă a renunţat la aceasta şi s-a mutat într-o casă naţionalizată, la o doamnă, pe care a îngrijit-o apoi până la moarte.
Dar lovitura de graţie a primit-o de la un urmaş al foştilor proprietari, care a câştigat casa în instanţă, ajungând pe străzi! Însă povestea femeii poate fi comparată cu cea a vechiului Cluj, care se dezmembrează asemeni unui castel de nisip, indiferent de istoria sa fabuloasă, la asaltul reprezentanţilor “lumii noi” şi al “noii ordini”!
Fiică de magistrat şi psiholog
Subţire şi spiritualizată, cu înfăţişare de icoană, octogenara mă primeşte pe o bancă, din părculeţul situat lângă supermarketul Kaufland-Mănăştur. Ceremonioasă – de parcă ar face oficiile într-un palat. Şi, mă bulversează, încă de la început, după cum o va face pe parcursul întregii noastre discuţii de nenumărate ori: în secunda când pregătesc să-i ofer cadou – ei şi persoanei care a înlesnit cunoştinţa noastră – cea mai recentă carte a mea, îmi spune că a citit cronica referitoare la carte, într-un ziar local – şi doreşte şi celălalt exemplar, pentru fiica ei, doctor în biochimie la Universitatea Harvard, pe care să i-l trimită.
Cunoştinţa mea renunţă elegant la cartea sa, dar d-na doctor Trif, imediat după ce semnez cele două autografe, îmi plăteşte contravaloarea cărţilor – retezându-mi fără echivoc tentativa de a-i refuza banii. “Sunt un om cu pensie şi pot să-mi cumpăr singură tot ce am nevoie”, îmi explică ea, cu mândrie. Aflu apoi că, pe deasupra, îşi cumpără în fiecare zi întreaga presă ce apare la Cluj – plus cărţile care se oferă drept supliment la unele ziare. Le citeşte fără ochelari – până la ultima literă – în lungile sale nopţi de singurătate, acolo, pe băncile prost luminate din oraş, unde doarme de câteva luni.
Şi, după ce mă şochează din nou, menţionând data naşterii sale – 6 februarie, aceeaşi cu a subsemnatului – trece la povestirea vieţii sale, cu o luciditate incredibilă:
“Mama mea a fost psiholog de profesie, de religie ortodoxă. Tata, Grigore Trif, greco-catolic originar din Săliştea Clujului, a fost ani de zile preşedintele Tribunalului Cluj, după care a fost retrogradat la funcţia de contabil de bancă pentru că a refuzat să intre în partid şi să facă politică. Le-a spus comuniştilor că aceste chestiuni nu pot fi amestecate, fapt care le-a stârnit furia şi apoi represaliile. Ca magistrat a întocmit – împreună cu Octavian Goga, pe care-l cunoştea bine – testamentul acestuia.
Eu mă mândresc pentru că, după ani, i-am îndrumat, pe cei ce s-au luptat salveze castelul, de aşa-zişii moştenitori ai Veturiei Goga fiindcă ştiam din familie ce conţinea acesta. Ţin minte cum, după ce i-a salvat castelul, tata a evitat-o pe Veturia Goga vreo două luni, prin 1938, numai ca să nu o întâlnească şi să se eschiveze mulţumirilor ei, pentru că avusese loc o primă tentativă a unor rudenii de a pune mâna pe el. Tata era un om de o verticalitate rar întâlnită şi nu s-a întâlnit cu Veturia , tocmai ca să nu apară nici măcar o umbră de îndoială că ar fi fost mituit în cauza castelului, în care i-a dat dreptate Veturiei!
Altă dată a venit acasă, pleoştit, şi i-a spus mamei că e terminat şi trebuie să-şi caute de lucru! Mama l-a descusut să afle ce-a mai făcut, iar el i-a spus că a judecat un proces, al unui morar din Cluj cu Ministrul Justiţiei – şi i-a dat câştig de cauză morarului. Dar sentinţa i-a adus efectul contrar: ministrul s-a interest de el şi l-a propus şef al Curţii de Apel! Tata a refuzat, rămânând preşedinte al Tribunalului şi a acceptat doar funcţia de consilier la Curtea de Apel Cluj. A murit în 1967 iar eu i-am moştenit spiritul intransigent, incapabil de compromisuri – cât de mici – şi, la rândul meu am refuzat să intru în partid, ajungând astfel la Deva, ca medic al lotului şcolii de gimnastică al României, unde am stat până în 1982, când a fugit Bela Karoly în America”!
Strănepoată a lui Avram Iancu
Arată mai departe că păstrează cu tatăl ei o relaţie de-a dreptul paranormală, chiar şi după moarte: “De câte ori îl rog – în gând – să mă ajute, acesta o face – şi atât de prompt încât pur şi simplu mă îngrozesc! Plus că am dat de un om cu suflet, avocatul Luca, omul care mă ajută cu procesul de anulare a deciziei de a-mi pierde casa – lucru deloc întâmplător fiindcă Sfântul Luca este ocrotitorul medicilor.
Referindu-mă din nou la tata: acum trei ani m-am gândit le el – reamintesc, se numea Grigore Trif – şi, trecând pe Câmpului, am ridicat receptorul unui telefon public al cărui sonerie ţârâia insistent. Şi când am ridicat o voce mi-a spus: “Staţi să vorbiţi cu dl. Trif”. Cred că era vocea unui înger. Eu i-am zis: “Dar, dumneavoastră, cu cine vreţi să vorbiţi?” Vocea a râs şi a închis. Apoi am urcat într-un autobuz, împreună cu trei poliţişti şi am coborât la gară.
Înainte de a coborî, unul dintre ei i-a întrebat pe ceilalţi: “Mă, tu ai vorbit cu Grigore?” “Nu, îl sun acuma” şi, după ce a vorbit cu el, i-a spus acestuia:
”Grigore, venim acuma la tine”! Practic, a fost un mesaj de la tata. De altfel, după pierderea locuinţei, despre care o să vă povestesc imediat, am ajuns să dorm pe o bancă din staţia de autobuze de pe Memorandumului, deoarece simt că acolo se află şi spiritul ocrotitor al lui. După ce-a fost dat afară de la Tribunalul Cluj a muncit pe post de contabil la BNR care era situat unde-i acum Politehnica, la intersecţia străzii cu Emil Isac şi tot timpul trecea pe aici“.
Arată, de asemenea, cât a suferit, ca student la medicină din partea şefului Uniunii Tineretului Muncitoresc pe facultate, căruia – fiind o mare frumuseţe – i se pusese pata pe ea şi o ancheta permanent în legătură cu tatăl ei şi motivele scoaterii lui de la Tribunal. “Despre ăsta se ştia că-i bitang, copil din flori, de-al lui Gheorghiu Dej dar am aflat mai târziu că-i de-al lui Petru Groza. Şase ani, lună de lună m-a chemat acolo, doar-doar îi pic în braţe… Dar nu i-am picat”, povesteşte bătrâna, cu cochetărie, tranformându-se pentru o fracţiune în femeia de odinioară.
Arată apoi că a bunicul mamei sale, Bazil Paul, a făcut revoluţia împreună cu “Avrămuţ” Iancu, iar o altă membră a familiei, “mama unchiului Ioan Paul, fost şef de catedră la Universitatea Regele Ferdinand, cel care are stradă în Grigorescu” era rudă apropiată cu Ştefan Cacovean, cel mai valoros fabulist al românilor. Acesta, la rândul său, fusese dat afară de comunişti din funcţia de preşedinte al Curţii de Apel Alba-Iulia din pricina originii sale burgheze.
“Apoi, pentru un catren la adresa ungurilor a fost condamnat la moarte de către regimul instaurat după cedarea Ardealului însă a fost avertizat la timp şi a reuşit să fugă şi să se stabilească la Iaşi, unde a trăit şi a fost şi îngropat. De aici vine şi pasiunea mea pentru epigrame”, arată, mai departe, femeia.
“Ori mi se rezolvă cazul, ori plec din stradă direct la cimitir”!
Despre cariera sa d-na Trif arată că, indiferent la ce concurs sau probă la care fost nevoită să le treacă în viaţă s-a clasat numai prima. Mărturiseşte că deţine trei profesii şi patru specialităţi: medic specialist – în medicină generală şi cardiologie, psihologie – la fără frecvenţă absolvită, desigur, cu 10 şi în cei cinci ani de psihologie a avut limba româna ca disciplină secundară, la final obţinând şi titlul de profesor de limba română. “Şi cu două licenţe luate cu nota 10 am ajuns după decenii de muncă doar cu o pensie de 1.400 de lei. Ăsta-i destinul unui medic în România”.
Apoi relatează, râzând cu poftă, o păţanie trăită la un examen din perioada când studia psihologia: “După 6 ani de practică medicală la Centrul Olimpic de Gimnastică din Deva – unde v-am spus că am ajuns pentru că am refuzat să intru în partid – după fuga lui Bela Karoly în America m-am întors acasă. Şi am intrat la Psihologie, fiindcă mama dorea mult acest lucru. În anul întâi, după ce-am scris la medicină generală, profesoara a zis că am copiat, fiindcă am ştiut prea bine subiectul pentru un student. Aşa că m-a picat, dar eu am lăsat-o în pace, n-am insistat. Iar în toamnă am ştiut din nou, la fel – dar n-a avut ce face şi m-a trecut, zicându-mi însă că din nou am copiat-o pentru să sunt foarte şmecheră, dar mă trece pentru că nu m-a prins.
Atunci mi-am dat seama că profesoara de psihologie era un foarte slab psiholog”! Mi-ar fi povestit câte-n lună şi-n stele, dar se făcuse deja întuneric şi îmi notam spusele ei mai mult în “orb”, plus că trebuia să ia un troleibuz care să o ducă la “locuinţa” ei – banca din staţia de pe Memo… Aşa că am rugat-o să treacă la relatarea întâmplărilor de pe urma cărora a ajuns pe stradă. Se lansează aceasta mai departe: “Când am fost la Deva primisem de la stat o locuinţă în centrul municipiului. Însă, odată întoarsă acasă, la Cluj, am primit în locul ei o locuinţă aici. Dar o doamnă, văduva unui avocat – fost prieten cu tata – care avea o casă naţionalizată în cartierul Andrei Mureşanu a aflat despre mine şi timp de un an şi jumătate m-a tot rugat să renunţ la locuinţă şi să stau într-un spaţiu din casa ei.
Îmi tot spunea: “Vreau să mor liniştită lângă voi – fiindcă oricine-mi rămâne în casă n-o să fie niciodată scos de aici”. Avea o vilă cu trei camere enorme: într-una stătea ea, într-alta o familie şi-n cealaltă eu, mama şi fiică-mea. Cealaltă familie tot aştepta să moară bătrâna – ne aflam pe vremea lui Ceauşescu – dar n-au rezistat să aştepte acest lucru mai mult de cinci ani, aşa că s-au mutat şi a rămas camera aceea pentru noi. Ne-am extins în două camere. Eu am îngrijit-o pe femeie şi aceasta a murit la un an după ce familia respectivă plecase, aşa că aflându-ne deja după revoluţie, când se puteau cumpăra casele naţionalizate am şi cumpărat-o. Însă, după o vreme – când s-a dat legea retrocedărilor – a venit un oarecare, care a zis că-i fiul fratelui doamnei care murise, însă noi ştiam bine că femeia pe care o îngrijisem nici măcar nu avea frate”!
Apoi, după câteva confruntări în justiţie, fără avocat – fiind sigură pe dreptatea sa – d-na doctor s-a trezit că instanţa i-a dat câştig de cauză celui ce revendicase imobilul. Iar acesta a binevoit să moară – la după doar doi ani după ce-a pus mâna pe casă – după care fiica lui a vândut-o unui antreprenor. “Iar primarul Boc a desăvârşit operaţiunea, aruncându-mă în stradă în 2011. De atunci am tot stat în gazdă, prin diverse locuri – ultima dată la un văr. Însă din 23 aprilie a acestui an, gata! M-am săturat, am hotărât să trăiesc în stradă. Ori mi se rezolvă sitaţia, ori plec de acolo direct la cimitir!”, explică ea dramatic, şi umbrele lăsată de mâinile sale se întind prelungi, precum nişte aripi de înger, în întunericul nopţii…
“În 30 aprilie mi s-au furat, când eram pe bancă, 800.000 de lei noi”!
Arată mai departe că singura sa speranţă de a-şi recupera casa se îndreaptă spre avocatul Luca Romulus, care se luptă în instanţă pentru ca să se anuleze retrocedarea sau măcar să i se înapoieze locuinţa din Cluj pe care a dat-o, la schimb cu locuinţa din Deva. „Tata-mi spunea mereu: să te obişnuieşti cu faptul că în România dreptatea umblă cu capul spart.
Aşa că eu nu mai vreau să stau în chirii sau la mila cuiva – pentru că în viaţa mea nu am primit o ciocolată, măcar, de la vreun bolnav ”, continuă ea, apoi insistă să-mi relateze o nouă întâmplare cu iz paranormal, demnă de cele din galeria Iuliei Haşdeu: „Tata a murit, la Cluj, de dorul meu – eu fiind în perioada aceea la Deva. Într-o noapte, la un an de la decesul său, am adormit pe un fotoliu şi am visat că mă aflu cu tata într-o cameră de doi metri pătraţi. Apare tata, îmbrăcat în hainele cu care l-am înmormântat. Şi i-am făcut loc pe fotoliu, care a devenit un fel de balansoar, iar eu m-am aşezat la picioarele lui şi-i pupam mâna. L-am întrebat de unde vine, la care el mi-a răspuns: „De departe, foarte de departe… Uneori, aşa, câteodată ne lasă să venim. Se stârneşte câte un vârtej şi acesta ne aduce până aici. Am venit cu mulţi, foarte mulţi”.
Atunci m-am trezit, brusc, am simţit un curent şi uşa de la camera spre hol închizându-se, cu zgomot, deşi era închisă. Deci, în tot acest timp tata a fost cu mine! Şi, vă rog să mă credeţi, eu sun om de ştiinţă şi ştiu ce vorbesc”! Scotoceşte în taşca sa largă să-mi caute legitimaţia de serviciu a tatălui, dar nu reuşeşte datorită întunericului. Apoi scoate un radio minuscul şi mărturiseşte: „Acesta e cel de-al cincilea radio pe care-l am, din aprilie, pentru că patru mi-au fost furate deja, cu ocazia jafurilor a căror victimă am fost. De fiecare dată mi s-a furat pensia dar cea mai grea pierdere a fost când mi s-a furat suma de 800.000 de lei noi, toate economiile mele, cu care doream să-mi cumpăr o casă.
Dormeam cu punga cu bani în braţe, stând aplecată peste ea şi cineva mi-a smuls-o şi a fugit. Dar nu-i nimic, banii nu au fost niciodată scopul vieţii mele”! Rămân uimit şi am – pentru a doua oară – senzaţia că mă aflu în faţa unui înger! Fiindcă, întrupat, aşa ar trebui el să arate – iar tot ce i se întâmplă acestei femei pare a reprezenta o probă pentru noi, muritorii – şi nu pentru ea! Îmi iau rămas bun de la fosta doctoriţă, încântat de cunoştinţă – şi-i mărturisesc acest lucru. La care ea mă potoleşte: “Nu mă lăudaţi, că mă simt după aceea ca o tâmpită. Numai tâmpiţii şi copiii trebuie lăudaţi, ca să fie ambiţionaţi. Întâlnesc pe stradă oameni – pe care-i cunosc din perioada când eram şefă de dispensar, ori de la “Terapia” sau de la Policlinica din Mihai Viteazu din Cluj – iar aceştia, văzându-mă în ce hal am ajuns izbucnesc în lacrimi. Îmi spun că ei trăiesc, efectiv, datorită mie şi vor să mă ajute în fel şi chip – dar refuz acest lucru.
Eu mă chiar sperii când îmi doresc ceva fiindcă Dumnezeu îmi netezeşte calea și tot ce-mi doresc El îmi aduce. De aceea, nu mi-e frică să stau singură pe străzi, fiindcă Domnul şi tata sunt cu mine şi mă apără”… Apoi se ridică de pe bancă, îşi ia în mâini pungile şi porneşte încet spre staţia CTP. Doreşte să prindă cât mai rapid un troleibuz sau autobuz care s-o ducă la banca de pe Memorandumului, la culcare, unde să aţipescă – vânată în permanenţă de cerşetori şi boschetari – însă protejată de Dumnezeu şi de spiritul tatălui…
A doua zi îl caut pe dl. Romulus Luca – avocatul ei – însă aflu că e plecat în vacanţă în Grecia şi-l caut pe mess. Îmi răspunde, într-un târziu, evident încurcat de subiect şi-mi spune că e vorba de un caz prea complicat care să fie expediat în câteva rânduri. Îmi scrie, totuşi: “Femeia mai are un teren, lângă Cluj, pe care l-ar putea vinde şi şi-ar putea cumpăra un apartament din banii obţinuţi. Eu i-am spus să facă deocamdată acest lucru, atâta cât durează procesul – însă e prea încăpăţânată, nu vrea să renunţe la lupta ei”, explică acesta…
Sorin Grecu – volumul Celălalt Cluj, Povești Adevărate
