Lovitură de teatru: Palatul Bánffy aparține Statului Român, după ce ultimii proprietari au fost criminali de război

După ani de zile de procese și povești lacrimogene de viață, are loc o răsturnare bruscă de situație în cazul Palatului Bánffy, clădirea care găzduiește sediul Muzeului de Artă din Cluj-Napoca. S-a demonstrat că palatul se află de fapt în proprietatea statului, lucru care schimbă drastic cursul lucrurilor. După ce Consiliul Județean a pierdut procesul cu presupușii moștenitori ai palatului, ar fi urmat dezmembrarea acestuia în cartea funciară. 

În urmă cu o lună, toate site-urile de știri vuiau în urma deciziei conform căreia Palatul Bánffy va fi retrocedat „proprietarilor de drept”, după zeci de ani de luptă în instanță. Consiliul Județean ar fi urmat să fie chiriaș. Totuși, mulți au observat piese lipsă în acest puzzle, iar, în final, s-a dovedit că nu există niciun moștenitor, fiindcă nu a existat nici proprietarul, palatul fiind în proprietatea statului din 30 noiembrie 1948. 

Scurt istoric

Ultima persoană din familia Bánffy care a avut palatul în proprietatea sa a fost Dionisie Bánffy, despre care se știe că a avut o patimă pentru jocurile de noroc, motiv pentru care a și pierdut o mulțime de bani. Ajuns în această situație, s-ar fi împrumutat de la un negustor sibian, Nicolae Roșca. Înfundându-se și mai mult în jocurile de noroc, Dionisie nu a mai putut să îi returneze banii (negustorul sibian i-ar fi dat până la 28 de kilograme de aur!), însă ar fi căzut de comun acord cu negustorul să-i restituie suma prin mai multe apartamente din incinta palatului. Bineînțeles, negustorul a acceptat. Se pare că acesta ar fi pus bazele mai multor afaceri, ajungând un milionar, printre care și numără și cinematograful Corso, din incinta palatului, dar care a fost demolat ulterior. Nicolae Roșca a murit în 1992, lăsându-le pe soția sa, Paraschiva Roșca (care a decedat și ea între timp) și pe cele trei fiice singure. 

Testamentul lui Dionisie Bánffy, din 1958, începe în felul următor – „Las prietenului meu intim Roșca Niculae…”, lăsându-i acestuia, într-un final, bunurile sale mobile și imobile. Mai mult decât atât, pe lângă acest document, ar fi existat mai multe contracte de vânzare-cumpărare încheiate între 1947-1948, prin care Dionisie Bánffy i-ar fi vândut lui Roșca mai multe bucăți din palat.

Conform deciziei definitive a instanței, încă din 1999, Paraschiva Roșca este proprietara a trei pătrimi din suprafața clădirii. 

Între timp, și Consiliul Județean Cluj a pierdut procesul cu presupușii proprietari ai Palatului Bánffy, urmând ca o parte din apartamente să le fie retrocedate. Dacă întreaga suprafață a palatului este de 1000 mp, moștenitorii ar fi urmat să primească 750 mp. 

Răsturnare de situație – palatul este al statului!

Zicala „am trăit în minciună” pare să fie mai potrivită ca oricând tuturor părților implicate – atât moștenitorilor, cât și Consiliului Județean. Descoperirea a fost făcută de către cei de la Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, datorită cărora s-a demonstrat în proprietatea cui se află de fapt clădirea de patrimoniu.

Conform documentelor din arhivele naționale, se pare că, într-adevăr, lucrurile nu au stat deloc așa cum au crezut cu toții. Dovada clară stă în procesul verbal completat și semnat la data de 30 noiembrie 1948, care a trecut clădirea de patrimoniu în proprietatea Primăriei Cluj-Napoca. Motivul este uluitor.

„Comisia propune să se revină asupra decisiunei Nr. 45798/1947 […] prin care bunurile au fost scoase de sub contr. CASBI. (Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice) și să se reîncadreze în CASBI., trecând bunurile în proprietatea Primăriei Cluj., deoarece vad. Bánffy Adalbert n. Sárolte Montbach și Bánffy Dionisie s-au retras cu trupele dușmane în 1944 și au avut o atitudine antidemocratică țării și URSS-ului. Până la apariția deciziei bunurile vor fi păstrate în custodele Primăria Municipiului, domiciliat în Cluj, jud. Cluj, Str. Libertății, pe lângă toată răspunderea morală și materială. Mobilierul se va vinde. Drept, pentru care am dresat prezentul proces-verbal.”. 

Practic, degeaba Dionisie Bánffy i-ar fi lăsat în testament palatul lui Nicolae Roșca, dacă acesta nu era, de fapt, proprietarul de drept al clădirii. Totul s-a întâmplat la modul fictiv – nu ai cum să lași în moștenire ceva ce nu îți aparține. 

Familia Bánffy rămâne cu pecetea de „trădători”

Odată cu aceste documente, un alt lucru foarte grav iese la iveală în ceea ce îi privește pe Albert Bánffy și Dionisie Bánffy – în timpul luptelor din al Doilea Război Mondial, au fost de partea inamicilor. La 5 septembrie 1944, grupări imense ale armatei germano-ungare au încercat să pună stăpânire pe zona Cluj-Turda-Sibiu și Târgu Mureș (urmărind să ia în stăpânire crestele Carpaților Meridionali). Documentele de mai sus arată că familia Bánffy s-a retras împreună cu inamicii, astfel dovedindu-se că nu a luptat pentru noi, ci împotriva noastră.

Eroare judiciară sau escrocherie imobiliară?

Există mai multe bănuieli care susțin faptul că, în cazul Palatului Bánffy, nu ar fi fost nici măcar vorba de o eroare judiciară, ci de o escrocherie imobiliară. Dacă inițial, în întreg scandalul retrocedării, s-ar fi vorbit despre ¾ din patru apartamente, s-a ajuns în situația de față, la ¾ din întregul palat, în special că, deși Consiliul Județean încercase să cumpere clădirea de la moștenitori, aceștia au refuzat, urmând ca CJ să ajungă chiriaș într-o clădire pentru care a luptat și în care a investit milioane de euro. 

Acum, dosarele conținând dovezile colectate de arhivă vor fi depuse la Consiliul Județean Cluj, urmând ca juriștii să își facă treaba. Un nou proces, pe care CJ are șanse maxime să îl câștige, având în vedere că, practic, palatul apartine primăriei, arată Gazeta de Cluj.