Jurnalista Bianca Felseghi i-a adresat o scrisoare primarului Emil Boc, prin care îi atrage atenția, lucru deja reclamat și de alți oameni, că a uitat de cartiere. 

Aceasta explică faptul că pandemia i-a determinat pe clujeni să stea prin cartiere și nu au mai ajuns în zona centrală, cu aer de occident. Redăm integral mesajul jurnalistei:

”Stimate domnule Emil Boc,

Am vrut, inițial, să scriu "Stimate domnule primar", în sensul de administrator al domeniului public, dar pentru mine dvs. nu sunteți de ceva timp primar, ci mai degrabă un agent publicitar. 

Iată, deschis, de ce vă scriu:

Până nu demult, adică până în urmă cu vreo 6 luni, am muncit. Aveam un birou în buricul târgului, cum se zice, kilometrul zero al Clujului și de acolo totul părea aproape fără cusur. Mă încerca o anume aroganță făcând zilnic revista presei și am decretat, nu de puține ori, că la ora actuală Clujul era cel mai bun loc de trăit din România.

Terasele erau mișto, oamenii care le populau erau cool, serviciile erau diverse, gheretele de food și coffee to go se înmulțeau, ici niște donots, ca în America, ‘colo niște french fries cu topinguri la cornet ca-n Belgia, dincolo niște înghețată artizanală ca în Italia – viața era extrem de animată și faină în centrul orașului Cluj-Napoca.

Nu numai presa locală umflă acest balon de orgoliu, care e Cluj-Napoca, dar și câte un influencer și instagramer mai acana, și chiar și noi, clujenii simpli, care o facem conștient, că doar n-o să ne dăm cu firma în cap singuri.

Pe urmă, anul trecut, s-a întâmplat ceva care a ridicat un colț al acestei cortine colorate și atent periate de scame. S-a dat lockdown-ul.

Ei bine, odată cu asta, cei mai mulți dintre noi a trebuit să ne reorientăm activitățile pe lângă casele noastre, pe lângă cartierele-dormitor ale Clujului. Și a fost ca și când toată butaforia trăiristă și festivalieră de până acum, s-a risipit. Noi, niște bieți Truman, am realizat că show-ul era premeditat și, în plus, s-a și anulat.

Revelația mea, ușor burgheză, vine cam târziu și sunt conștientă că mulți alți clujeni trăiesc deja demult cu nedumerirea și frustrarea că realitatea de la televizor nu se pupă cu ceea ce văd în jur, mai ales în zonele periferice ale orașuluii. 

Eu locuiesc, spre exemplu, în Dâmbul Rotund. E un cartier situat la un drum de 10 minute cu bicicleta de Centru sau de 20 de minute de Mihai Viteazu’, dacă vrei să faci picior frumos. Practic, însă, e cam la distanță de 10 ani de tot ce s-a întâmplat în Cluj-Napoca în ultima vreme. E cam pe unde se afla Mănășturul în anii 2000.

Probabil că ați auzit deja de multe ori clișeul că abia atunci când ajungi să împingi un cărucior pe străzile orașului începi să deschizi ochii la cât de aglomerat, poluat, prăfos, nedisciplinat și ignorat este acesta. Ei bine, vă mai spun eu o dată acest ‘’clișeu’’. De când sunt în concediu de maternitate și de când e pandemie, Clujul este ca un escape room. O capcană.

N-o să vorbesc, iar, de trotuarele impracticabile și de faptul că, din pricina celor care parchează fără niciun discernământ și fără să fie penalizați de nimeni, sunt nevoită deseori să pândesc mașinile din trafic și să ies cu căruciorul direct pe acostamentul străzilor, doar ca să pot înainta.

Dar o să vorbesc de strada Corneliu Coposu, care e o arteră deloc neglijabilă și care, vecină fiind cu mine, a devenit în ultimul an o autostradă în toată regula. Chiar asta e senzația, că locuiesc lângă autostradă. Tirurile curg în coloane, uneori cu viteze amețitoare și ridicând nori de praf și noxe. Dimineața, la EBS Radio, ni se spune candid, că e vremea potrivită să aerisim încăperile, dar eu, dacă deschid geamul, culeg mai apoi praf negru de pe mobilă. Am ajuns să mă bucur că port nenorocita aia de mască, pe față, deși și așa mirosul de noxe e pregnant în aer. Însă pe copilul adormit din cărucior nu am cum să îl protejez.

O să mai vorbesc de faptul că în zona în care locuiesc nu există niciun parc. Niciunul. Există, în schimb, cel puțin 10 proiecte imobiliare în derulare, în zona Gării, blocuri de la 4 etaje în sus, ale căror șantiere împrăștie praf și iarăși praf, fiindcă se lucrează la capacitate maximă. Uitați-vă la felul în care se dezvoltă urbanistic zona Autogării. Uitați-vă cum arată Piața Abator, străzile Maramureșului și bulevardul Muncii, Piața 1 Mai-Carbochim-Porțelanului. Acolo deja Occidentul din Centru e departe. Arată ca-n imaginile acelea cu Rusia profundă: noroi, tranșee și blocuri nou-nouțe cu oglinzi, mărginite de un Someș infect, pe care curg pet-uri.

Dar să revin mai aproape de casă. Ca să înțelegeți cât de mult s-a deteriorat zona Gării-Dâmbul Rotund în ultimul an vă mai spun că am un câine. Alb. Îl șterg frecvent pe labe, pentru că pandemie și pentru că bebeluș în casă. Dar dacă vremea e umedă afară, când ne întoarcem de la plimbare blana lui de pe burtă e acoperită de o pojghiță uleioasă neagră, care nu poate fi spălată decât cu șampon, în vană. Străzile pe care mergem au la margini pelicule de mizerie, praf, cu ulei și cine știe ce altele. Nimeni nu le spală. Am mai văzut, ce-i drept, uneori un nene c-o mașinuță împingând praful pe Partizanilor încoace și încolo, într-un exercițiu de inutilitate. Traficul greu din zonă face ca aceste intervenții să fie picături într-un ocean saharian.

Și dacă tot am dat-o pe rime, ținutul de animale de companie în pandemie s-a dovedit pentru mulți dintre noi un colac de salvare, fiindcă ne-a oferit pretexte credibile de ieșit în aer liber. Iar la partea asta, mărturisesc, eram mulțumiți, fiindcă spre deosebire de alte orașe, la Cluj se puseseră la punct parcurile acelea mari și îngrădite pentru căței.

Dar și de acelea ați uitat, voi, cei din administrația publică. Acum sunt copitate și pline de noroi, răhățite din neglijența stăpânilor fără obraz, coșurile de gunoi rupte sau prea pline. Gunoiul. Această saga fără sfârșit despre menajer și reciclat. Toata lumea se plânge că nici colectarea, nici reciclatul nu merg. Domnu’ Tise ne explică de fiecare dată că noi suntem grei de cap și nu înțelegem că rampa ecologică și programul de colectare județene sunt funcționale. E ca în “Hainele cele noi ale împăratului”, există, dar nu le vede nimeni. Între timp, avem câteva coșuri de gunoi inteligente de luat ochii în Centru și am primit un desfășurător colorat cu zilele de colectare. O dată pe lună, vinerea, scot sticla la poarta. Dup-aia, seara, bag sacul înapoi în beci, poate, cine știe?! Data viitoare…

Acum aproape doi ani am înregistrat și eu o sesizare online. Ceream să se monteze un bec, care să lumineze după amiezele scurte de iarnă din parcul de câini de la Gară, vis a vis de Parcul Feroviarilor, fiindcă din noiembrie până în februarie stăteam pe întuneric, ca orbii, la lumina lanternelor de la telefon. Am primit, la un moment dat, un răspuns că cererea mea va fi analizată. Și cam atât. Dar e bine că folosim tehnologia în administrație. Încă o bulină albă pentru Cluj.  

Și apropo de Feroviarilor. Știu că e pe cale să intre într-un program de reabilitare. Până atunci, e cel mai apropiat spațiu verde de locul în care locuiesc. Uneori plimb copilul și câinele acolo. Găsim șobolani morți prin iarbă în 3 din 5 ieșiri.

O să închei așa, la fel de brusc cum am început: când eram studentă ne-ați predat un curs de drept constituțional. Am primit un examen de tip grilă și am luat nota 8.50. M-am dus la mărire, fiindcă aveam pretenția că am înțeles materia mai bine decât de-un 8.50, dar nota mea a rămas neschimbată. Și atunci mi-am zis: uite, măi, un profesor exigent, care știe să pretindă mai mult. Am rămas de atunci cu impresia asta, că sunteți un tip greu de mulțumit.

Dar Clujul se pare însă că vă mulțumește așa cum e. În ce-l privește ați abandonat lupta de ceva timp. La ultimele alegeri nu v-am votat. E drept că nu am putut pune ștampila nici pe vreun contracandidat de-al dv, fiindcă oferta a fost… sub nivelul unor Timișoara, Oradea sau Brașov. De cele mai multe ori am pur si simplu o senzație de jenă când aud vorbindu-se despre Cluj în termeni laudativi, când aud despre metrou și alte proiecte din categoria "next level" din administrație, dar noi încă ne batem cu asfaltul, cu praful, cu poluarea, cu lipsa centurii ocolitoare. E, cum se zice pe la noi, un caz tipic de oraș cu ruj pe buze și țurțuri la fund.

Bianca Felseghi”.