La finele secolului al XIX-lea, aventura Reginei Maria a României, pe atunci principesă moştenitoare, a provocat rumoare în rândul figurilor ilustre ale monarhiilor europene. 

Maria, Principesa moştenitoare, nepoata Reginei Victoria a Angliei şi a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, rămăsese însărcinată cu un tânăr ofiţer din suita regală și, se spune că, tocmai această ascendență a scăpat-o de repudiere.

Relaţia amoroasă a Mariei cu locotenentul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino, un tânăr ofiţer din suita ei, a dus la naşterea unui copil. Certat de soacră, înţeles de familie, dar instruit să respecte onoarea Coroanei, Ferdinand şi-a asumat vina de a fi fost un soţ neglijent.

Zizi Lambrino a fost doar primul bărbat care a făcut-o pe Maria să-şi piardă capul de femeie măritată..

Missy, nepoata Reginei Victoria, cea care a devenit Maria

Măritată de foarte tânără cu Ferdinand, pretendentul ales de raţiunile politice europene, Principesa Maria Alexandra Victoria s-a trezit în nici doi ani mamă a doi copii.

Nunta cu Ferdinand a avut loc la 10 ianuarie 1893, iar primul născut, Carol al II-lea, a venit pe lume înainte de a se fi împlinit termenul de 9 luni, la 3 octombrie 1893. Următorul copil, Elisabeta, a apărut la nici un an de la naşterea lui Carol al II-lea, la 29 septembrie 1894.

Ambele sarcini au fost dificile, iar naşterea fetiţei, mai ales, a traumatizat-o pe tânăra mamă. La nici 20 ani, Maria trecuse deja prin dificultățile unei femei femei asupra căreia apăsa presiunea de a naşte copii sănătoşi care să asigure continuitatea dinastiei.

Cu un soţ de care n-o legau prea multe lucruri, trăind o viață dominată de austeritatea regelui Carol I şi de naivităţile reginei Elisabetei, Maria se resimţea din plin, fizic şi psihic.

Nu e greu de presupus că își dorea mai mult, de aceea decide să lase deoparte rigoarea și datoria față de Coroană şi să guste din plăcerile vieţii, iar Ferdinand o înţelege pe deplin, pentru că are la rândul său viciile lui – legăturile fugare cu femei disponibile, de la Curte sau din popor. 

”Missy dansează cu înverşunare şi călăreşte în fiecare zi, trebuie să o las acum să se bucure o vreme de linişte, deoarece ultima naştere a solicitat-o foarte mult. Doi copii într-un an este cam prea mult. M-am dedicat din nou aprig călăriei pe care am cam neglijat-o în ultimii ani“, scria Ferdinand fratelui său, în ianuarie 1895.

Pe nesimțite, soţii se îndepărtează unul de celălalt. El se îmbolnăveşte de tifos, are probleme mari de sănătate şi de mobilitate, iar impetuoasa Missy îşi găseşte alinarea în alt bărbat – locotenentul Zizi Cantacuzino.

Zizi Lambrino, primul amant al Mariei
Născut la Paris, la 25 decembrie 1869, Gheorghe (Zizi) Cantacuzino era fiul ilegitim al unui ilustru inginer din familia Cantacuzinilor, I.G. Cantacuzino.

Descendent pe linie paternă din domnitorul Şerban Cantacuzino care a cârmuit Ţara Românească în anii 1600, Zizi îmbrăţişase cariera militară, astfel că ajunge datorită sângelui său albastru în preajma familiei regale.

Recrutat în batalionul de vânători al lui Ferdinand, agreabilul şi amuzantul locotenent este transferat în regimentul de roşiori al Mariei pentru a-i asigura principesei o companie plăcută. Reuşeşte mai mult de atât şi o cucereşte pe dată pe vulnerabila Maria, dornică de pasiunea pe care mariajul nu i-o mai oferea.

Fire neconflictuală, Ferdinand îngăduie relaţia celor doi. Era uşurat că scapă de obligaţia conjugală de a se ocupa de soţia lui încântătoare, dar atât de romantică şi dornică de aventură – spre deosebire de el, german crescut în rigoarea cazonă.

Carol nu îngăduie idila extraconjugală
În anturajul regal, legătura lui Zizi cu Maria era cunoscută de toată lumea. Atât de cunoscută, încât ajunge la urechile regelui Carol I. Suveranul se înfurie când găseşte numele locotenentului pe lista suitei care să însoţească perechea princiară în sudul Franţei, la o vacanţă de recuperare a lui Ferdinand, în toamna lui 1897.

Regele Carol I îl taie pe Zizi de pe lista invitaților fără drept de apel, declanşând o dramă în cuplul moştenitor. Maria suferă şi plânge de neîncrederea lui Carol I care dă apă la moară clevetelilor, Ferdinand sare să-i apere onoarea în faţa unchiului său şi spune despre Zizi că nu este mai mult de ”un prieten al lor apropiat“. 

La 1 septembrie 1897, Ferdinand i se adresează unchiului său într-o epistolă, aflată în ”Scrisorile Regelui Ferdinand I al României“ (culese de Sorin Cristescu în mai multe volume tipărite la Editura Cetatea de Scaun, 2015). 

”De multă vreme voiam să-ţi scriu despre un alt punct, referitor la locotenentul Cantacuzino. Ne-am gândit adesea să te rugăm să ne dai voie să-l luăm cu noi pe acest tânăr, iar soacra mea a ştiut despre această intenţia noastră.

Într-o dimineaţă frumoasă ne-a spus că ţi-a scris în acest sens, foarte probabil la rugămintea lui Missy. Soacra mea ştie de la mine, foarte precis, despre anumite situaţii neplăcute din familia noastră şi i-am şi spus că sunt aproape sigur că vei refuza această cerere, pentru că nu ştiam în ce calitate am putea să-l luăm cu noi.

Ne place în mod cu totul deosebit, este un om absolut decent, amuzant, dar fără să uite vreodată cum stau lucrurile, pentru că mai demult a făcut parte din batalionul meu de vânători şi îl plăcea toată lumea. Suita noastră este cât se poate de decentă şi face peste tot figură bună, dar amuzantă nu-i deloc“.

Maria se revoltă!
Dar Carol I era deja vexat de purtarea Mariei, care nu se mai dezlipea de locotenentul Zizi. Ea începe disperată să trimită epistole socrului său, fratele lui Carol I, rugându-l să intervină pentru a-l lăsa pe Zizi să vină cu ei.

”Nando va fi lipsit de această bucurie, fiindcă au apărut zvonuri urâte despre mine. Dragă tată, te implor, te rog, să faci tot ce poţi ca să-l convingi pe unchiul să accepte să-l numească, închizând astfel toate gurile rele…

Dacă unchiul nu va accepta, ne va pune într-o situaţie foarte neplăcută în faţa întregii lumi şi, tată, nu cred că voi putea admite acest lucru fără să ripostez“. 

Carol este de neînduplecat, Maria se revoltă, iar scrisorile ei către suveran capătă accente din care lipsesc respectul şi supunerea totală cu care intrase în familie.

Ferdinand încearcă să o scuze în faţa lui Carol I, relaţia continuă, dar un eveniment în iarna lui 1899 tulbură şi mai tare viaţa Mariei. Fratele ei, Alfred, moare la 24 ani de o boală venerică, iar principesa, speriată de fragilitatea vieţii, pierde simţul măsurii.

În spirit de frondă pleacă la Constanţa împreună cu locotenentul Cantacuzino şi cu verişoara acestuia, o fată de 15 ani luată cu ei la rugămintea reginei Elisabeta.

Instalaţi pe iahtul regal, amanţii sunt nedespărţiţi şi petrec toată ziua în cabina Mariei. Amantlâcul devine oficial când principesa comite un gest de neiertat pentru eticheta regală: îşi ia rămas-bun de la notabilităţile locale, de pe puntea iahtului, de la braţul iubitului ei.

Atitudinea ofensatoare a Mariei a părut să zguduie principiile familiilor regale. De la Bucureşti până la Londra, Sigmaringen şi Sankt Petersburg, principesa este blamată, iar soţului încornorat i se reproşează că a fost prea tolerant şi a sfârşit prin a scăpa total de sub control purtarea consoartei. Pentru că toate s-au petrecut în sânul familiei sale, regele Carol I este socotit responsabil pentru această situaţie dezonorantă.

Şi totuşi, lucrurile devin şi mai grave – aventura Mariei cu Zizi are urmări care pur și simplu scandalizează  capetele încoronate ale Europei, în primăvara lui 1899, Missy descoperă că este însărcinată din nou.

Secretul pe care îl cunoștea de fapt toată lumea
Această înformație pune monarhia într-un impas fără precedent. Ferdinand îşi frânge mâinile pentru dezonoarea mamei copiilor săi, criza este uriaşă.

Deşi adulterul era notoriu, principele poate să vorbească despre el doar celor mai apropiaţi. La 2 august 1899 se lamenta într-o scrisoare către suveran, în care descrie agonia conjugală. 

”Cum stau lucrurile cu adevărat i-am spus doar cumnatului meu Ernie, cu care am discutat de mai multe ori; în afară de el mai ştie doar Ducky (sora mai mică a Mariei, Victoria Melita, căsătorită cu Ernie, Marele Duce Ernst Ludwig von Hessen-Darmstadt; şi ea a fost nefericită în mariaj, pentru că soţul manifesta ‚o antipatie aproape patologică faţă de sexul opus’ – N.R.).

Amândoi m-au sfătuit să nu le spun socrilor mei adevărul, pentru că am promis acest lucru mai înainte, aşa că le-am spus numai că Missy va trebui să stea mai multă vreme departe de România, deoarece s-a compromis în cel mai înalt grad şi de asemenea pentru că şi prin comportarea ei şi-a subminat poziţia, şi faţă de oameni, şi faţă de mine.

De altfel, ea (mama principesei – notă editor) fusese deja pregătită prin scrisoarea unui M. Ghica, unde se vorbea despre intimitatea ei cu individul acela şi îi arăta că se ştie prea mult.

Am considerat că trebuie să-ţi spun aceste lucruri. I-am scris şi Tatei şi l-am pregătit; luni mă voi duce la Sigmaringen. Momentan este prea multă lume acolo.

Cu cât mai mult mă gândesc la chestiunea asta, cu atât mai greu mi se pare de găsit o soluţie care măcar într-o oarecare măsură ar putea să mulţumească pe toată lumea şi aştept un sfat de la Tata în această situaţie atât de grea, din care mi se pare pur şi simplu greu de ieşit“.

Maria vrea să scape de sarcină
În disperarea sa, principesa luase în considerare chiar la un avort, dar renunţase la idee şi promisese soţului său că va căuta să-şi repare conduita. Ea se confesase Olgăi Prezan, soţia mareşalului Constantin Prezan, de a cărei discreţie nu se îndoia nimeni din familia regală.

Sarcina nedorită era cunoscută şi de domnişoara Winter, guvernanta nemţoaică a lui Carol al II-lea, adusă la Curte de Regina Elisabeta. Miss Winter dispreţuia moravurile principesei şi îl informa pe Ferdinand despre toate mişcările Mariei – relatează Hannah Pakula, autoarea biografiei ”Ultima romantică“ (Editura Curtea Veche, 2013).

Mărioara, singurul copil al Mariei născut în afara României 
Cel de-al treilea copil al reginei Maria, Maria sau Mărioara, alintată Mignon, este singurul care nu s-a născut în ţară – după cum consemnează istoria Casei Regale a României.

Mărioara a văzut lumina zilei în reşedinţa familiei materne de la Gotha, Germania, la 27 decembrie 1899. 

”Mignon era toată numai zâmbete şi blândeţe; se mulţumea cu orice fără a arăta vreodată dorinţa de a porunci sau de a domina. Firea ei era plămădită din blândeţe şi răbdare cu un oarecare amestec de indolenţă.

Niciodată nu se jeluia de nimeni, nici nu se supăra, ochii ei prelungi şi albaştri aveau o privire liniştită şi îngăduitoare. Mignon avea aproape o răbdare de ţăran“, o descria mama ei mai târziu.

Maria se justifică: ”Am vrut doar să fiu fericită!”
Proaspăta mamă devine persona non grata pentru perechea suverană Carol I – Elisabeta. Regina, mai ales, a acceptat-o greu pe Maria, care nu avea cultura şi spiritul protejatei ei, Elena Văcărescu, prima iubire a lui Ferdinand, alungată de rege de la Curte.

”Am fost îngrozitor de singură şi am vrut să fiu fericită. Dar am învăţat că nu le poţi avea pe toate“, îi scria Maria vărului său George, viitorul rege George al V-lea al Angliei, primul băiat de care a fost îndrăgostită, amintindu-i de vacanţa lor din copilărie petrecută în Malta, despre care spune că au fost ”cele mai frumoase zile“.

Punând mai presus datoria sa faţă de Coroană, Ferdinand să străduieşte din răsputeri să treacă peste lovitura primită. Încearcă să îndulcească amarul naşterii unui copil din flori vorbindu-le celor de acasă despre pruncul fără vină pentru păcatul mamei.

”Cea mică de tot creşte de minune“, scria el familiei sale hotărât să se împace cu situaţia. Ba chiar o vrea înapoi pe Maria, pe care o asigură că s-a făcut ”mai serios“: ”Am să fiu mult mai atent cu tine şi ori de câte ori ai să-mi ceri ceva, n-o să mai găsesc tot felul de scuze numai ca să nu fac ceea ce-mi ceri“.

Din păcate pentru el, nu a fost și ultima pentru Ferdinand, care avea să mai treacă, cu același stoicism, peste trădările Mariei care a iubit neîncetat alţi bărbaţi.

Cuplul revine la sentimente mai bune, iar la 5 august 1903 se naşte Nicolae, al patrulea copil. Între timp, Maria fusese inspirată de sentimentele pentru manieratul Waldorf Astor, fiul magnatului american William Astor, pe care l-a cunoscut în Anglia. Atracţia n-a evoluat, după cum își dorea înflăcărata principesă, la stadiul de amor.

Zizi, ”nebunul” din amintirile Reginei Maria
Ecourile adulterului cu locotenentul Zizi Cantacuzinoau reușit să se șteargă, cu greu, la Curtea Regală, dar niciodată din memoria posterităţii. Zizi Cantacuzino a rămas în amintirea Mariei ca ”un nebun“, aşa cum mărturisea mai târziu în jurnalul său.

Zizi și-a menținut locul în protipendada societății, se căsătoreşte cu Elena Kalinderu, i se dau posturi importante şi se remarcă prin fapte sale de vitejie din Primul Război Mondial. Decorat cu ordinul ”Mihai Viteazu“ şi avansat treptat până la gradul de general, Zizi capătă renumele de ”Grănicerul“ pentru comanda unui regiment victorios de grăniceri de la Predeal.

Face politică, devine parlamentar şi suplineşte lipsa unui fiu adoptându-l spiritual pe Corneliu Zelea Codreanu. ”Fiul meu“, chiar aşa îl numea pe ”Căpitanul“ Mişcării Legionare, care-l la rândul său îl considera pe general un părinte. 

Pătruns de ideea de a face dreptate prin măsuri dure, Cantacuzino se pune total în slujba Gărzii de Fier. Proprietatea lui din strada Imprimeriei nr. 3 din Bucureşti (ulterior strada Gutenberg), unde se construieşte Casa Verde, devine sediul central al legiunii.

În 1934, după ce Garda de Fier este scoasă în afara legii, Codreanu înfiinţează partidul naţionalist ”Totul pentru Ţară“ şi îl pune pe Zizi Cantacuzino preşedintele partidului.

Locotenentul Zizi, cel care îl plimba în spate pe micul Carol al II-lea, ajunge astfel duşman de moarte al regelui acaparat de Elena Lupescu, ”jidoafca cu păr roşu“, după cum era denumită amanta oficială.

Legionarii amintesc anecdota cu Zizi şi Ferdinand, când Zizi făcea pe căluţul, în patru labe, pentru Carol al II-lea şi, certat că îl răsfaţă prea mult pe prinţ, locotenentului i s-a ordonat să se ridice în picioare. ”Nu pot, majestate! Vreţi să răstorn dinastia?“, a răspuns râzând Zizi.

În cele din urmă, Cantacuzino chiar dorea să răstoarne dinastia lăudându-l pe Zelea că nu se înclină în faţa nimănui, nici măcar a regelui.

”N-aş fi alături de şeful meu politic Corneliu Zelea Codreanu dacă ar avea mâinile pătate de sânge şi ar lua bani de la Lupeasca. Generalul Cantacuzino este incapabil, ca şi Corneliu, să facă o porcărie“, vorbea el despre sine – aşa cum reiese din cartea lui Oliver Jens Schmitt, ”Corneliu Zelea Codreanu: Ascensiunea şi căderea Căpitanului“ (Humanitas, 2017).

Finalul
Ruptura cu Căpitanul, și implicit finalul carierei politice a lui Cantacuzino, intervine în momentul când generalul primeşte o misiune importantă: să conducă delegaţia legionară care ia parte la Războiul civil din Spania (1936-1939). Dar la 13 ianuarie 1937, fruntaşii Ion Moţa şi Vasile Marin mor în bătălia de la Majadaconda, iar lovitura este prea grea pentru Codreanu. 

Relaţia lor se deteriorează pentru că generalul ar fi vrut acţiune şi fermitate, iar Căpitanul nu mai voia să piardă și alți camarazi pe frontul din Spania.

Bătrânul Zizi Cantacuzino moare la 9 octombrie 1937, la Bucureşti, fiind înmormântat cu onoruri militare de cohort de legionari. ”S’a stins trimiţându’vă tuturor salutul său plin de iubire şi îndemnuri în lupte“, a sunat mesajul îndurerat al lui Corneliu Zelea Codreanu. Casa Grănicerului a fost demolată în 2010, în urma unui mare scandal urbanistic.

Soarta fiicei cuplului adulter, Mignon, lasată văduvă de un militant fascist
Ironia soartei, curentul fascist la care aderase Cantacuzino avea să aducă tragedia în și în viaţa fericită a fiicei sale, principesa Mărioara. Soţul ei, regele Alexandru I al Iugoslaviei, a murit la 9 octombrie 1934, asasinat de un fanatic anti dinastie.

Mignon nu s-a mai recăsătorit, dedicându-se creşterii celor trei fii ai lor: Petru, Tomislav şi Andrei. Fiica Reginei Maria şi a locotenentului Zizi Cantacuzino a murit la Londra, la 22 iunie 1961, la vârsta de 62 ani, etate considerată fatidică de Casa regală a României.

În urma ei rămâne o descriere duioasă şi puternică făcută de regina Maria – mărturisire a unei mame pentru copilul născut dintr-o dragoste vinovată: ”O iubeam pe Mignon cu dragostea unei leoaice pentru puii săi“.

Prințul Barbu Ştirbei, iubirea Mariei care a rezistat în timp
Bărbatul care i-a fost loial Mariei, necondiționat, a fost Prinţul Barbu Alexandru Ştirbei, nepotul domnitorului valah Barbu Ştirbei (1789-1869).

Știrbei excela aproape în tot ce făcea – de la ţinută personală şi viaţă de familie, până la afaceri şi politică. Se însurase de tânăr, de la 22 ani, cu verişoara sa, Nadeja Bibescu, cultivată şi domestică, care-i dăruise patru fiice: Maria, Elise, Ecaterina, Nadejde.

Prinţul era deosebit de atrăgător şi de serios, discret şi eficient, întotdeauna acolo unde era nevoie de el. A iubit-o pe Regina Maria până la moarte, fiind loial cuplului regal în sprijinirea conducerii ţării.

Barbu Ştirbei a iertat Mariei până şi aventura cu colonelulul canadian Joseph (Joe) Boyle, trimis de Serviciile britanice să fie ajutor familiei regale în timpul Primului Război Mondial.

Boyle a făcut-o pe Maria să vibreze, dar raţiunile de stat au îndemnat-o să renunţe la el şi să se întoarcă în siguranţa braţelor prinţului.

Paternitatea ultimilor doi copii ai Mariei, Ileana, născută pe 23 decembrie 1908 şi Mircea, pe 21 decembrie 1912, îi este atribuită lui Barbu Ştirbei.