Viceguvernatorul BNR, Leonardo Badea, a declarat „Ultimele două crize majore, cea financiară declanșată în 2007 (continuată la nivel european prin criza datoriilor suverane) și criza sanitară pe care acum ne luptăm împreună să o depășim (care își asociază efecte economice și sociale extrem de severe), ne arată că nu este suficientă consolidarea unui singur segment al mecanismului macroeconomic, spre exemplu sistemul bancar, mai ales atunci când interconectările între sectoare sunt inevitabil extrem de puternice. Lupta împotriva fragilității sistemelor este adevărata provocare în momentul actual. Nassim Nicholas Taleb, în lucrarea Antifragile: Things That Gain from Disorder aprecia: “Antifragility is beyond resilience or robustness. The resilient resists shocks and stays the same; the antifragile gets better.” Pentru a ajunge să ne depășim fragilitatea trebuie în primul rând să creștem robustetea sectorului productiv, aceasta este cea mai mare provocare.
Într-adevăr, măsurile concertate și (în mare parte) coordonate la nivel internațional, european și național au făcut ca sistemul financiar să fie mult mai solid astăzi. Această robustețe dobândită prin amplificarea semnificativă a cerințelor prudențiale (capital, lichiditate, guvernanță, sisteme, proceduri, competențe etc.) îi permite inclusiv să reziste o perioadă de timp în condiții economice de o adversitate deosebită, continuând să-și îndeplinească de o manieră cel puțin satisfăcătoare funcțiile critice și ulterior să aibă un aport semnificativ la recuperarea economică. Sigur acest lucru nu înseamnă că totul funcționează bine în cadrul sectorului financiar, existând suficiente segmente ale ciclului de afaceri, de exemplu comportamentul față de consumatori și etica de afaceri, în unele cazuri, care lasă mult loc pentru îmbunătățire. Dar din punct de vedere al solidității financiare sistemul în ansamblu este mult mai pregătit să treacă printr-o criză decât era în urmă cu zece ani.
În sectorul economiei reale realizăm acum însă că există vulnerabilități considerabile (nu doar în România ci peste tot în lume): dependențe excesive de furnizori unici și lanțuri extinse (transfrontaliere) de aprovizionare, dimensiuni minimale ale stocurilor, gamă redusă de producție (specializare), fragilitate financiară a companiilor(capital, lichiditate, acces la finanțare) etc.
Aceste vulnerabilități au ieșit în evidență, puternic creionate de actuala criză determinată de pandemia Covid-19. Reacțiile autorităților statale au fost în cea mai mare parte de urgență încercând să limiteze efectele pandemiei asupra situației generale a populației și asupra sistemului economic. Este însă evident că trebuie să gândim altfel de acum înainte, din punct de vedere al obiectivelor și mijloacelor folosite, reconstrucția și dezvoltarea economiei.
Am putea în timp, atunci când vom începe refacerea economiei după criză, să încercăm să clădim un sistem economic mai rezistent la astfel de crize caracterizate prin afectarea lanțurilor de aprovizionare și realocarea dramatică a cererii de la un sector de activitate la altul, pe baza unui model apropiat de cel pe care l-am urmat pentru consolidarea sectorului financiar.
Am putea sa regândim sistemul economic național astfel încât acesta sa poate avea capacitatea de răspuns rapidă la o criză pandemică, astfel:
(1) companiile care dețin spații pentru evenimente ar putea fi stimulate financiar ca, din proiectare sau prin adaptare, o anumită cotă din acestea să aibă capacitatea de a se transforma rapid în spații pentru îngrijirea bolnavilor;
(2) spitalele private ar putea beneficia de reduceri de impozit dacă ar adăuga funcționalități de tip ATI pentru un număr minim de paturi;
(3) demararea unui program național pentru formarea unor grupuri de lucrători voluntari din domeniul sănătății de urgență instruiți pentru a face față scenariilor de criză sanitară;
(4) producătorii de bunuri neesențiale ar putea fi ajutați pentru a investi în tehnologii de producție care să le permită să-și transforme producția în mărfuri esențiale atunci când este nevoie;
(5) guvernul ar putea stimula financiar producătorii de bunuri de urgență neperisabile (cum ar fi medicamente, măști medicale, combinezoane, dezinfectanți etc) să păstreze întotdeauna la dispoziție stocuri (rezerve) suplimentare celor uzuale care să acopere necesarul de consum pentru cel puțin o anumită perioadă de timp;
(6) companiile din domenii cheie ar putea fi susținute pentru a menține o parte din capacitatea totală de aprovizionare pe plan intern, ceea ce le-ar face mai rezistente la șocurile globale;
(7) spitalele private ar putea fi canalizate pentru a avea contracte de tip întreruptibil (similar companiilor din domeniul energiei) astfel încât să poată să elibereze în mod oficial resursele către serviciul național de sănătate în perioadele de urgență.
Implicarea statului în cadrul acestor programe adresate sectorului privat este necesară pentru că altfel, în perioadele de normalitate, costurile ar reduce competitivitatea companiilor care implementează aceste strategii, ele putând fi eliminate de pe piață de companiile focalizate exclusiv pe termen scurt, care ignoră nevoia de durabilitate pe termen lung și utilitatea socială.
Unii cititori ar putea interpreta aceste propuneri ca o pledoarie pentru un stat puternic și supradimensionat. În realitate însă, ceea ce ne dorim este doar un stat înțelept, care prin astfel de reforme structurale să stimuleze și să susțină creșterea robusteții și versatilității sectorului privat al economiei. De fapt scopul nu este atât un stat puternic cât un sector privat puternic, capabil să traverseze o criză similară celei de astăzi, consolidat prin diversificarea rețelelor de aprovizionare, creșterea capacității de răspuns la excedent temporar de cerere, mai multă adaptabilitate a liniilor de producție etc.
Astfel, companiile vor deveni de fapt mai puțin dependente de intervenția salvatoare (și extraordinar de costisitoare) a statului în situația unor crize viitoare. Cu alte cuvinte, statul ar putea plăti mai puțin (suportabil) în timpurile bune pentru a avea un sector economic privat care să nu necesite cheltuieli exorbitante in situații de criza. Până la urmă, argumentul este similar celui care a stat la baza sporirii reglementărilor și cerințelor prudențiale în cadrul sectorului financiar: este mai ieftin să susții un efort de consolidare în perioade economice favorabile decât să suporți în timp de criză efectele fragilității sistemului și pe cele ale repornirii sale.
Vor fi și cititori care vor spune că nu orice stat își poate permite cheltuiala susținerii unor astfel de programe, că unele state au spațiu fiscal redus iar orice cheltuială îndreptată în această direcție ar însemna să se împuțineze resursele pentru sănătate, educație, protecție socială, investiții etc. În parte este adevărat: mix-ul optim de politici nu este niciodată ușor de găsit și nici lesne de implementat.
Doar că pe timp de criză costul este suportat oricum, întotdeauna, într-o formă sau alta, de toate statele și toate comunitățile. Așadar avem nevoie doar de o schimbare de optică: să fim de acord să renunțăm puțin la nivelul maxim de bunăstare pe care l-am putea avea în vremurile bune pentru ca să reducem intensitatea pierderilor și a suferințelor pe timp de criză. Ajungem astfel înapoi la un alt vechi principiu: netezirea amplitudinii ciclurilor economice. Doar că am face asta nu numai prin lărgirea spațiului fiscal (deficite mici sau surplusuri) în timp perioade favorabile ci si prin susținerea unor transformări structurale (alt concept foarte popular și general acceptat) de natură să sporească abilitatea firmelor private de a acționa chiar ele în sens contra-ciclic, cu un comportament de natură să reducă amploarea efectelor negative data viitoare când ne vom confrunta cu o criză similară.
O altă abordare inexactă apărută în ultima perioadă în spațiul public este să se interpreteze orice demers de consolidare la nivel local sau regional ca o mișcare anti-globalizare și anti-integrare. Nu cred că aceasta este calea corectă de urmat iar propunerile de mai sus categoric nu vin dintr-o astfel de perspectivă izolaționistă și protecționistă. Cred că de fapt cele două abordări sunt complementare și nu antitetice. Consolidarea economiei locale nu contravine principiilor globalizării și nu trebuie privită în opoziție cu aceasta. Consolidarea nodurilor rețelei nu slăbește puterea legăturilor dintre ele și nu afectează coeziunea acesteia, ci din contră, ii sporește rezistența la șocuri și îi crește omogenitatea. Este similar cu a spune ca o Românie puternică este în beneficiul unei Uniuni Europene mai durabile și cu rezistență în timp, nu împotriva ei. Este același raționament (dovedit corect) pe care îl promovăm la nivelul indivizilor și societății atunci când apreciem că reducerea inegalităților crește coeziunea socială și a comunităților.
Așa cum orice călătorie importantă începe cu un prim pas și demersurile propuse pot avea o abordare graduală. Putem începe cu unul sau câteva sectoare pe care le considerăm cheie și apoi pe baza experienței dobândite am putea extinde aceste programe și către alte sectoare. De exemplu am putea viza pentru început sectorul serviciilor medicale private, al producerii echipamentelor medicale și consumabilelor aferente. Si nu există nici un motiv pentru care abordarea să nu fie una cât se poate de liberală și concurențială. Statul trebuie doar să-și angajeze sprijinul și să stabilească regulile, pentru că sectorul privat nu va întârzia să vină cu proiecte și propuneri. Dovada am avut-o chiar în aceste săptămâni când din proprie inițiativă companii private și-au manifestat public disponibilitatea sau chiar au demarat rapid modificări ale liniilor de producție pentru a răspunde cererii nou apărute (ex. dezinfectanți, măști, combinezoane etc.)”.