În mediul economic și financiar internațional sunt încă puternice ecourile celor mai recente discuții dintre reprezentanții principalelor bănci centrale din statele dezvoltate, care au avut loc la evenimentul găzduit de Rezerva Federală a SUA la Jackson Hole, la fel ca în fiecare an.
Principalele elemente care au atras atenția sunt legate de determinarea cu care atât Banca Centrală Europeană, cât și Rezerva Federală s-au manifestat pentru acțiunile menite să tempereze inflația și să o readucă, în cele din urmă, în apropierea țintei.
Tonul ferm al declarațiilor a satisfăcut așteptările pieței și ține încă prima pagină a publicațiilor de specialitate, fiind subiectul preferat al comentariilor și opiniilor analiștilor economici. Cred totuși că el nu ar trebui să constituie o surpriză pentru nimeni, din multe motive care au fost discutate pe larg anterior: nevoia de consolidare a credibilității băncilor centrale, evoluțiile și informațiile disponibile în ultimele trimestre care au demonstrat în mod evident caracterul persistent al inflației în opoziție cu anticipările care puteau fi formulate pe baza datelor disponibile anterior, riscul de dezancorare al anticipațiilor și observarea tot mai pregnantă a efectelor nocive ale acestora asupra funcționării economiei etc.
De aceea, nu la aceste declarații aș vrea să mă refer, ci aș încerca să (re)aduc în prim plan, foarte pe scurt, alte câteva nuanțe ale opiniilor exprimate de economiști de renume și unele preocupări la nivel global reiterate în declarațiile din ultimele zile care nu au prins primele pagini ale ziarelor, dar care, în esență, sunt cel puțin la fel de importante pentru viitorul nostru și pentru întreaga comunitate internațională, atât din perspectivă economică și financiară, cât și socială. Ele sunt complementare cu declarațiile de prima pagină de la Jackson Hole și au o importanță pe termen mediu cel puțin la fel de ridicată.
Din această perspectivă, este de remarcat în primul rând faptul că în discursurile principalilor bancheri centrali în continuare au lipsit elemente ferme și clare de „forward guidance”. În opinia mea, aceasta arată că persistă o atitudine prudentă a majorității bancherilor centrali de a se ancora în ținte ferme privind nivelul viitor al ratelor dobânzilor de referință. Eu văd această abordare ca o confirmare a faptului că băncile centrale rămân perfect conștiente de nivelul ridicat de impredictibilitate pe termen scurt și mediu, ceea ce argumentează preferința actuală pentru o abordare de tip „văzând și făcând” în funcție de ceea ce vor arăta datele și informațiile ce vor deveni disponibile în perioada următoare privind mersul economiei și al prețurilor.
Totodată, numeroși economiști atenționează asupra faptului că abordarea politicii monetare în lupta cu inflația trebuie să fie diferită în funcție de particularitățile fiecărei economii. Cea mai importantă diferențiere se face între situația din SUA și cea din Zona Euro, dar la fel de mari sunt diferențele și între economiile dezvoltate și cele emergente.
În vreme ce în SUA situația actuală la nivel economic și structura dinamicii prețurilor arată că creșterea ratei dobânzii de politică monetară ar putea acționa destul de eficient pentru frânarea pe termen mediu a ascensiunii prețurilor, în Zona Euro legătura puternică dintre inflație și factori aflați în afara influenței instrumentelor clasice ale politicii monetare (cum sunt prețurile la energie) implică, probabil, cel puțin din perspectivă teoretică, o amploare mai redusă a creșterii totale a ratei dobânzii de politică monetară.
Un element important din perspectiva economiilor emergente (cum este și cazul nostru), dar care are implicații pentru stabilitatea financiară globală este acela că măsurile luate recent de băncile centrale din economiile dezvoltate vin după o perioadă considerabilă de timp în care băncile centrale din economiile aflate în dezvoltare deja au majorat semnificativ și în numeroase etape dobânzile de referință pe plan local.
Acest fapt este mai puțin menționat de analiștii financiari, dar are o importanță crucială pentru prevenirea unei crize financiare la nivel global. Așadar, deși bancherii centrali din economiile dezvoltate sunt adesea acuzați ca au acționat cu întârziere (la fel cum de același lucru sunt acuzați și cei din economiile emergente), faptul că economiile emergente au avut răgaz să-și întărească semnificativ politica monetară anterior mutărilor băncilor centrale din economiile dezvoltate reprezintă un mare câștig pentru stabilitatea globală, cu atât mai mult cu cât timpul aflat la dispoziția economiilor emergente a fost suficient chiar și pentru ca majorările ratelor de dobândă să fie graduale, deci mai ușor de absorbit la nivel local.
O referire recentă în această direcție a avut-o șeful Băncii Reglementelor Internaționale, Augustin Carsten, care a afirmat că băncile centrale trebuie să aibă o abordare realistă față de eficiența politicilor de influențare a cererii pe termen scurt pentru combaterea inflației, în actualul context economic.
O altă preocupare importantă din ultima perioadă care s-a simțit, chiar dacă uneori numai printre rânduri, în discursurile economiștilor din ultimele zile este cea față de nevoia de a regândi modele economice actuale care sunt bazate în esență pe principiul echilibrului dinamic și cel al anticipațiilor raționale.
Economistul Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel, remarca săptămâna trecută că aceste modele au șanse mai reduse să fie de ajutor în calibrarea politicilor economice în prezent și în viitorul apropiat, din moment ce suntem într-o situație de evidente dezechilibre ce vor continua probabil să se manifeste cel puțin pe termen mediu, iar noi șocuri pe partea ofertei sunt foarte probabile în anii ce vor urma, atât timp cât tensiunile geopolitice vor continua să fie prezente.
Așa cum se știe, starea de echilibru este un concept teoretic. Există întotdeauna forțe dinamice care nu permit unei economii să atingă și să susțină această poziție echilibrată, iar în mod realist, suntem întotdeauna într-o stare de dezechilibru care tinde către un echilibru teoretic. Cu toate acestea, pot exista anumite situații în care dezechilibrul devine mai pronunțat.
Teoria economică des uzitată și consacrată sugerează că toate piețele lucrează spre echilibrul pieței, unde cererea și oferta își găsesc echilibrul și nu există supraproducție sau subproducție. Este evident că astfel de echilibre sunt greu de atins într-un mediu economic care va rămâne dominat de incertitudine și riscuri ridicate în viitorul previzibil și care va continua probabil să fie afectat de noi șocuri externe.
De aceea, ar fi util un demers de investigare a unor modele bazate pe adaptarea permanentă a agenților economici la noi realități în schimbare pe fondul unei stări prelungite de dezechilibru, în condițiile în care așteptările și prognozele acestora sunt lipsite de acuratețe din cauza informațiilor incomplete disponibile. Joseph Stiglitz mai notează că într-un astfel de cadru conceptual, au o importanță deosebită politicile menite să sporească flexibilitatea economiei și capacitatea sa de adaptare rapidă la noi condiții, în special în ceea ce privește aprovizionarea cu resurse de producție și oferta în general.
În acest context, flexibilitatea pieței muncii are la rândul ei o importanță foarte mare, dar și mecanismele stabilizatorilor automați care sunt deja consacrate în teoria și practica politicilor publice.
Principiile de mai sus sunt susținute, în linii mari, și de declarațiile din ultimele zile ale unui alt laureat al Premiului Nobel pentru economie, Lars Peter Hansen, care pledează pentru un rol mai mare al politicii fiscale în stabilizarea economiei și combaterea inflației, precum și pentru regândirea modelelor economice de prognoză utilizate în deciziile de politici.
Într-o lucrare publicată împreună cu Michael Barnett și William Brock, aceștia argumentează în favoarea conexării modelelor economice cu cele climatice, având în vedere legătura bidirecțională evidentă dintre sustenabilitatea economică și cea de mediu, precum și influențele ambelor asupra bunăstării sociale.
Scurta enumerare de mai sus prezintă doar câteva dintre preocupările fundamentale ale economiștilor la momentul actual, dar cu profunde implicații la nivel local pentru toate economiile lumii. Unele dintre ele nu sunt deloc noi, de exemplu reiterarea rolului important al politicii fiscale în complementaritate cu politica monetară și reformele structurale pentru combaterea efectelor negative ale crizelor suprapuse cu care ne confruntăm în prezent, dar și pentru transformarea economiei prin adaptare la noile realități.
Nici nevoia de regândire a modelelor de analiză și prognoză utilizate pentru calibrarea politicilor amintite nu este nouă, dar este din ce în ce mai pregnantă în contextul dezechilibrelor și șocurilor exogene anticipate să persiste pentru o perioadă semnificativă în viitor.
Transformarea digitală, provocările climatice, combaterea inegalităților și promovarea echității sociale sunt de foarte multă vreme pe agenda decidenților, dar acutizarea acestor externalități majore ale crizelor actuale le transformă într-o prioritate tot mai acută. Toate aceste preocupări fundamentale rămân dominante și vor continua să constituie fundalul oricăror discuții privind decizii punctuale de politici.
