Potrivit Parlamentului European, libertatea de a furniza servicii (FOS) și libertatea de stabilire (FOE) garantează mobilitatea societăților și a persoanelor în cadrul UE.

Acele societăți de asigurări care sunt autorizate să-și desfășoare activitățile comerciale în orice țară din Spațiul Economic European (SEE) au în principiu permisiunea să își desfășoare activitatea și în alte state membre.

Libertatea de a presta servicii presupune, potrivit legislației europene, ca firmele de asigurare din țări membre să poată presta servicii pe teritoriul unui alt stat membru fără a fi obligatorie înființarea unei sucursale . Aceasta înseamnă că, prin libertatea de a furniza servicii, companiile de asigurări și intermediarii pot distribui produse de asigurare pe întreg teritoriul SEE dintr-un stat membru, fără a fi nevoie să înființeze mai multe sucursale, prin notificarea autorității lor de reglementare din țara de origine.

Pentru a beneficia de simplitatea libertății de a oferi servicii, trebuie să existe anumite procese care să asigure că deciziile cheie de-a lungul lanțului valoric al asigurărilor sunt luate în țara în care își are sediul asigurătorul reglementat. Tot supraveghetorul din țara de origine are întreaga responsabilitate a monitorizării activității, a verificării respectării indicatorilor de solvabilitate, pe scurt a tuturor proceselor pe care societatea respectivă le desfășoară pe FOS. Astfel de societăți activează și în România, motiv pentru care consumatorii din țara noastră trebuie să fie conștienți că este foarte posibil să nu beneficieze de aceeași protecție pe care o au dacă cumpără produse de asigurare de la firmele autorizate în România, pentru simplul fapt că nu există scheme de garantare pentru toate clasele de asigurări la nivelul tuturor țărilor UE. Abia de la 1 ianuarie 2024, Directiva MTPL (RCA) trasează obligația existenței unei scheme de garantare în toate țările membre, însă doar pentru clasa de asigurări 10 adică RCA.

Procesul de pașaport al licenței (FOS) către mai multe țări UE durează mai puțin și reprezintă un avantaj major față de procesul îndelungat de obținere a aprobării pentru libertatea de stabilire (FOE), însă nu trebuie tratat cu superficialitate.

Directivele au stabilit doar așa-numitul principiu al unei licențe unice. Acest principiu înseamnă că obținerea unei autorizații de deschidere a activității de asigurare în statul membru de origine permite deschiderea activității în toate celelalte state membre fără a fi nevoie să obțină nicio autorizație suplimentară, atât pe baza libertății de stabilire, cât și pe baza libertății de a presta servicii. Directivele au stabilit și principiul supravegherii uniforme a asigurărilor, menținut de un organism de supraveghere din statul de origine. În ceea ce privește ultimele directive în vigoare (SII și IDD) față de primele, directive din asigurări, au introdus un grad semnificativ de liberalizare a activității transfrontaliere de asigurare și furnizare de servicii de asigurare transfrontalieră. Ele nu au estimat, totuși, toate problemele și dificultățile legate de accesarea și desfășurarea activității de asigurări prin FOS sau FOE.

Ce condiții trebuie să îndeplinească un asigurător care vrea să înceapă activitatea într-un stat membru, altul decât cel de origine?

În aplicarea libertăților pieței interne în sectorul asigurărilor, care este de mare importanță pentru dezvoltarea unei piețe de asigurări a UE, în directiva 2009/138/CE legiuitorul european a stabilit mai multe condiții care ar trebui îndeplinite de o societate de asigurare care intenționează să înceapă o activitate transfrontalieră într-un alt stat membru sau state membre. Aceste condiții se bazează în principiu pe notificare – obligația de a informa autoritatea de supraveghere din statul membru de origine a intenției de a înființa o sucursală sau alta formă de prezență permanentă a întreprinderii de asigurare într-un alt stat membru care va fi tratată în același mod ca și sucursala.

Prin urmare, înființarea de sucursală transfrontalieră de către o întreprindere de asigurare nu este chiar liberă în sens strict. În cadrul obligației de notificare, este necesar ca anumite informări specifice în mod obiectiv să fie furnizate autorității de supraveghere din statul gazdă. Directiva stabilește, de asemenea, o procedură menită să permită activitățile transfrontaliere, inclusiv, ca componente ale respectivei proceduri, competențele de supraveghere ale autorității de supraveghere a statului membru de origine, data după care activitatea ar putea fi începută și participarea autorităților de supraveghere ale statului membru gazdă. Obligația de notificare rezultă din anumite condiții specifice care ar trebui îndeplinite de către întreprinderea de asigurare care transmite informații autorității de supraveghere a statului membru de origine pentru a-și putea începe activitatea într-un alt stat. Îndeplinirea lor necesită un angajament și întrunirea unui număr de obligații de către întreprinderea de asigurare. Afacerile transfrontaliere bazate pe libertatea de stabilire nu sunt, fără îndoială, de natură liberă per se.

Un punct important care necesită atenție asupra activității transfrontaliere de asigurări generale pe termen lung și supravegherea acesteia, este dat de EIOPA care a publicat pe 21 decembrie 2018 o Opinie (https://eiopa.europa.eu/Publications/Opinions/2018-12-21%20OpinionNon-LifeCross-BorderInsuranceBusinessSigned.pdf), subliniind cerințele prudențiale legate de astfel de activități și, în contextul afacerilor transfrontaliere, necesitatea ca toate părțile implicate să fie conștiente de specificul local.

În acest context, EIOPA a identificat obstacole potențiale în legătură cu calcularea și evaluarea poziției de solvabilitate a întreprinderilor prin desfășurarea de activități transfrontaliere de asigurări generale pe termen lung. Aceste activități sunt de obicei mai incerte și necesită atât cunoștințe despre specificul pieței locale, cât și abilități actuariale pentru calculul provizioanelor tehnice și conducerea activității. Experiența a arătat că, datorită caracteristicilor lor distinctive și naturii lor pe termen lung, aceste activități (vânzarea de produse de asigurări generale) pot părea mai atractive pentru jucătorii care nu posedă cunoștințele și abilitățile necesare, ceea ce poate duce la underpricing (subevaluarea tarifelor), care pot fi în detrimentul asiguraților, dacă societățile de asigurare sunt în cele din urmă, incapabile de a-și onora obligațiile.

În concluzie libertatea de a presta servicii vine cu avantaje pentru societățile de asigurări localizate în orice stat European, poate ajuta la diversificarea piețelor din țările europene, dar și cu riscuri potențiale pentru consumatorii din țările gazdă dacă regulile UE și EIOPA nu se aplică uniform la nivelul tuturor supraveghetorilor europeni. Informațiile din statul gazdă trebuie luate în considerare în statul de origine al asiguratorului și invers.