Scriitorul și jurnalistul BZC Sorin Grecu a câștigat un premiu literar în Italia, la un prestigios concurs internațional de proză scurtă.

Concursul a fost organizat de casa editoriala „Cento Verba”, condusă de scriitoarea de talie internațională, Gabriela Verban.

Sorin Grecu a fost unul dintre cei 311 participanți la secțiunea de proză a concursului.

„Sunt cu atât mai încântat de acest Premiu de Excelență, Ex aequo, la Concursul Internațional de Literatură “Lo Splendore Del Talento – Scintille D’Arte” – 2020”, deoarce reprezintă o nouă confirmare a credinței mele că realitatea depășește orice ficțiune și a faptului că omul de litere are succes doar atunci când transcrie realitatea nudă, care e întotdeauna mai fascinantă și mai surprinzătoare decât orice “făcătură”, oricât de măiastră ar fi aceasta… ”, a explicat Sorin Grecu.

Fiindcă de multe ori realitatea bate ficțiunea, nici nu se putea ca proza să nu fie inspirată din realitate. Ba mai mult, scriitorul a auzit-o într-un local din Cluj-Napoca.

„Am cules povestea dintr-o crâșmă a Clujului și am îndrăznit s-o trimit la acest concurs prestigios, alături de alți 330 de participanți la această secțiune – Proză – din Italia și România, având drept consecință premierea ei și publicarea într-o superbă antologie… Totul, pentru că “Cento Verba”, organizatoarea concursului, este una dintre editurile de prestigiu din Italia, de o înaltă ținută literară și profesionalism, condusă de doamna Gabriela Verban – poetă de talie internațională și critic literar. Domnia sa este organizatoarea concursurilor literare de poezie și proză, promovând atât scriitorii italieni cât și pe cei străini. Partea lăudabilă a acestor concursuri este că, ele sunt (în comparație cu celelalte) – gratuite – iar scriitorii selectați sunt publicați în antologii de poezie și proză, distribuite în cele mai prestigioase biblioteci din Italia. Născută în România, Gabriela Verban promovează prin editura domniei sale, scriitorii români de calitate, ocupându-se și de traducerea lucrărilor în limba italiană”, a spus scriitorul.

Iată proza lui Sorin Grecu, poet, jurnalist, scriitor și om de televiziune, autor a 15 cărți, cu câteva premii naționale și internaționale la activ:  

Trista, desueta poveste a lui Zoli – “Mulinetă”

Zoli Balint este mic de statură. Dacă s-ar fi născut, de pildă, în Anglia, precis ar fi ajuns jocheu. Dar așa, născut în România, n-a avut altă soluție decât să devină meseriaș, cu tot ce implică aceasta. Deține, oricum, mai multe calificări – însă, la viaţa lui, cel mai mult a muncit până acum ca șofer.

Arată că s-a despărțit de prima soție pentru că femeia nu-i înțelegea pasiunea pentru șoferie și dorea să-l țină mai mult pe lângă ea, aşa că relaţia lor nu a durat şi fiecare a apucat-o pe propriul drum. Dar Zoli mai are un hobby mistuitor: pescuitul.

Astfel, de fiecare dată când are puțin timp liber, dă fuga la eleșteiele cu pește din preajma Clujului.

“Din această cauză sunt pe cale să-mi ratez și a doua căsnicie” – spune el, trist, sorbind dintr-un pahar cu vodcă, la “Spritz Bar”, local din plin centrul străvechiului oraş ardelean. Și, tocmai pentru că a doua nevastă nu-i suporta această dambla a preferat să-și expună mulineta preferată – dintr-o colecție cu mai multe piese de acest fel – pe peretele din biroul patronilor săi, de la locul de muncă, la permisiunea unuia dintre ei, mare pescar. Obișnuia să intre, de multe ori, dinadins, în acel birou, doar ca s-o studieze. Stătea minute în șir, uitându-se la ea și adorând-o ca pe un odor de mare preț, mulţumit că mulineta lui se află într-un loc mai sigur decât o bancă elveţiană…

 Însă – culmea! – drama vieții sale s-a declanșat tocmai după ce, printr-un straniu concurs de împrejurări, a pierdut-o! Își începe acesta, dărâmat, relatarea istoriei mulinetei: „Am văzut-o la magazin și, instantaneu, am făcut o mare pasiune pentru ea. Asta se petrecea în urmă cu 3-4 ani. Costa patru milioane de lei vechi, bani deloc puțini pentru mine. Am strâns banii necesari, punând deoparte bănuț lângă bănuț, renunțând la țigări și băutură timp de două sau chiar trei luni. Între timp, mergeam zilnic la magazin, sperând că patronul nu apucase s-o vândă. Am avut, din fericire, noroc. Mulineta era tot acolo – așa că am reușit să mi-o procur, spre marea ciudă a soției, care mi-o ura, pur și simplu. De aceea, ca să n-o vadă femeia, am și expus-o pe peretele din biroul celor trei patroni ai mei, dintre care – cum v-am spus – unul era mare pescar, ca și mine.”

Se oprește o clipă din povestit, ia încă o înghițitură de V 33, vodca ieftină a drojdierilor, apoi continuă:

„Nici măcar n-o foloseam, fiindcă mi-era groază să nu-i distrug aura, așteptam doar să se ivească prilejul să ajung în Delta Dunării, unde s-o inaugurez, aşa cum se cuvine, la pește mare. Pentru pescuitul de zi cu zi foloseam alte trei mulinete, cumpărate de la același magazin. Dar, se vede că destinul n-a vrut să am parte de mândrețea mea de mulinetă. Într-o zi, am grăbit pasul spre serviciu, cuprins parcă de o presimțire. Am intrat rapid în biroul șefilor și am rămas uluit și consternat: ustensila îmi dispăruse. Cineva o furase, profesionist, lăsând bățul lipit de perete. Precis, nu putea fi decât unul dintre cei trei șefi, pescarul, fiindcă nimeni altcineva în afară de patroni nu deținea o cheie, ca să poată intra acolo. Apoi, când l-am întrebat pe cel pe care-l suspectam, de ce mi-a luat-o, acesta s-a jurat că nu are nici un amestec în dispariție. Și a ținut-o așa, oricât am insistat. Mă tot gândesc, de atunci, zi și noapte: oare cum e posibil ca un om plin de bani și care-și poate procura aproape orice și-ar dori pe lumea asta, să tânjească tocmai la mulineta mea? Dar, acum, un lucru îmi e clar. Fiindcă mi-a furat lucrul pe care-l iubeam cel mai mult pe această lume, va plăti cu vârf și îndesat: în momentul când îi va fi lumea mai dragă, se va trezi cu vila în flăcări.”