De multă vreme nu am întâlnit o femeie atât de tristă precum doamna Susana, o bătrânică fragilă, în vârstă de 81 de ani din Turda, care s-a prezentat, bătută, la I.M.L. Cluj, pentru a-şi scoate un certificat medico-legal! Femeia spune că, începând de joia trecută – când a încasat o „papară” de la concubinul fiicei sale, ca să plece din apartament – este nevoită să locuiască la un nepot din comuna turdeană Mihai-Viteazu şi nu mai are curajul să intre în propria casă!
Femeia plânge, cu lacrimi amare, în sala de aşteptare a I.M.L.Cluj. Când mă prezint, femeia are o sticlire de speranţă în ochi şi-i mulţumeşte Celui de Sus, cu voce tare, pentru că i-a trimis pe cineva interesat de cazul ei. Apoi, parcă brusc energizată, îşi începe relatarea tristei sale poveşti:
„Am o fiică, în vârstă de 56 de ani, care a fost căsătorită la Bucureşti, dar care ulterior s-a încurcat, pe reţelele de socializare, cu un individ din Constanţa, de profesie om de ordine la un supermarket. La sfârşitul lui februarie căzusem la pat – că am diabet, tensiune, o boală de ficat şi sunt operată şi la ochi – şi am sunat-o să-i urez „La mulţi ani”, fiind ziua ei de naştere. Atunci mi-a promis că vine la mine să mă îngrijească, ceea ce a şi făcut, după ce s-a dat liber la călătorie între judeţe. Dar n-am crezut că apare cu el şi era să pic din picioare când l-am văzut că şi-au adus tot calabalâcul de la Constanţa, inclusiv două butelii de aragaz, pe care le-au depozitat – spre groaza vecinilor – chiar în casa scării!”
Femeia mă priveşte pentru o secundă, ca să observe impresia cuvintelor sale asupra mea, după care continuă: „Şi de atunci eu am fost cea care i-a întreţinut pe amândoi, cu bruma de pensie, pe care o primesc pe data de întâi a fiecărei luni! Dar, recent, mi s-a stricat centrala de apartament şi am fost nevoit să scot patru sute cincizeci de lei ca s-o repar şi, practic, banii mi s-au epuizat… Atunci le-am spus să meargă şi ei la muncă, fiindcă nu pot să-i mai ţin. Dar când n-am mai avut bani să le dau, am văzut cu ochii mei că şi atitudinea li s-a schimbat, radical: au început să mă facă în toate felurile şi să mă şicaneze, doar-doar plec din casă şi îi las pe ei acolo.
Într-o zi şi-au făcut treaba mare în cămara mea, ca să mă scârbesc şi să nu pot găti şi, pe 30 iulie, iubitul fiicei mele m-a bătut de-am văzut stele verzi!” Îşi trage puţin sufletul şi îmi povesteşte împrejurările în care a avut loc incidentul: „Ea era plecată la lucru – între timp şi-a găsit post de agent de pază la o firmă – şi eram doar cu el acasă. Locuiesc la parter şi am în grădinuţa din faţa geamului trandafiri şi gălbenele, iar în ziua respectivă tocmai am lucrat puţin la grădină: am rărit buruienile ca să nu se uşte florile. Şi, după ce am intrat în casă, din senin, individul m-a prins de cap şi s-a urcat pe mine, cărându-mi cu nemiluita la pumni în cap. I-am tot strigat să se oprească, fiindcă mă dor ochii operaţi, dar el nu m-a ascultat, a continuat să mă lovească. Într-un târziu s-a oprit, iar eu am reuşit să chem poliţia. Dar individul, cu un tupeu incredibil, le-a spus poliţiştilor că eu l-am bătut, fapt imediat comentat, ironic, de aceştia. Totuşi, în mod ciudat,oamenii legii n-au întocmit nici măcar proces verbal referitor la ce mi s-a întâmplat! Şi, deşi i-am spus fiicei şi iubitului său să se care de la mine, aceştia n-au făcut-o nici până azi, ba, mai mult, am fost silită să plec eu, ca să nu mă omoare. Cu alte cuvinte, s-au făcut stăpâni pe tot ce îmi aparţine, inclusiv pe dreptul meu de a trăi! Practic, asta încercau să-mi sugereze când îşi lasau pe masa de bucătărie, la intimidare, un cuţit lung, un spray lacrimogen şi un pulan de cauciuc, aşa cum au poliţiştii!”
Nu apucă să-şi încheie bine fraza şi femeia este poftită în cabinetul de consultaţii al I.M.L. Intră şi, după circa un sfert de oră, iese ţinând în mână un certificat în care medicii i-au recomandat trei zile de îngrijiri… Se mai aşează apoi puţin pe banchetă, lângă mine, ca să îşi încheie ideea: „Asta vreau să vă mai spun, că n-am mai văzut vreodată la cineva o asemenea brutalitate, ca la individul respectiv! Nici tata nu m-a bătut aşa, în copilărie – şi nici soţul, care a murit în anul 1999. E cumplit ce-mi fac oamenii ăştia şi, credeţi-mă, am ajuns deja la capătul puterilor: sunt silită să locuiesc în comuna Mihai Viteazu, nu mai am vreun ban, astfel că nici măcar medicamente nu-mi mai pot cumpăra. Am noroc, totuşi, că prin ajutorul lui Dumnezeu şi al unor oameni cumsecade nu m-am îmbolnăvit şi mai grav”! Apoi femeia îşi scoate din poşetă o batistă, cu care îşi şterge lacrimile, după care salută respectuos şi părăseşte încăperea, şchiopătând pronunţat…
Sorin Grecu
