Pe Ramona-Mirabela Mocian, actualmente director executiv VIVAD (Asociația Victoria Împotriva Violenței și Abuzului Domestic) – specializată în salvarea mamelor cu copii, victime ale violenței domestice – am cunoscut-o în urmă cu câţiva ani, la I.M.L.Cluj.
De una singură, făcea formalităţile impuse în asemenea situații: de la procurarea certificatului medico-legal, internarea femeilor şi copiilor acestora într-un adăpost secret și divorţul victimei – până la tot ce e legat de şcolarizarea copiilor sau găsirea unui loc de muncă pentru mamă. Recent, am întâlnit-o, pe stradă, alături de o victimă, prilej cu care am aflat noi povești, îngrozitoare, legate de violența domestică…
“Îți dau fetița înapoi doar dacă-mi oferi o partidă de sex”!
După schimbul de vorbe prilejuit de întâlnire ne oprim, toți trei, pe o bancă din proximitatea clujene Pieței Mărăști. Îmi spune că, în toată această perioadă dificilă a reușit totuși să rezolve unele dintre ele, chiar dacă n-a putut comunica decât prin telefon cu victimele și autoritățile.
Îmi mărturisește, intrigată: “În perioada aceasta, practic, apelurile telefonice ale victimelor violențelor domestice, făcute la asociația noastră, s-a triplat. Foarte multe cazuri dintre ele s-au petrecut în perimetrul casnic, fiind amenințări cu cuțitul în fața minorilor, cu implicarea membrilor de familie, în vârstă. În fapt, pandemia aceasta a eliberat și ultimele opreliști, impuse oarecum de bunul simț, scenele violente petrecându-se în ultima vreme oriunde, oricând și oricum.
Iar ce e mai rău e faptul că nu am putut să fim prezenți, fizic, la locul de desfășurare al violenței, ca să putem evalua concret dimensiunile conflictului. Ne-am putut baza doar pe relatările victimelor, care de multe ori – din cauza fricii și emoției – omit elemente importante, care le-ar putea ajuta”!
O rog să-mi descrie un caz recent pe care l-a avut, din “vremea pandemiei”, ceea ce d-na Mocian și face cu promptitudine: “Ultimul caz a venit tocmai de la București. O doamnă a cărei fetiță a fost luată de tată în timpul divorțului este șantajată de acesta că nu-și va primi copilul înapoi decât dacă îi va oferi o partidă de amor. Și-n cazul acesta am intervenit și s-a impus ordin de protecție, astfel că situația a fost repede rezolvată”. Ne amintim apoi, împreună, două – din mult mai multe! – cazuri disperate în care d-na Mocian s-a deplasat pe cont propriu și a salvat femei cu copii, agresate serios de către parteneri.
Unul din cele mai dure pe care l-am întâlnit a fost cel în care Mocian, sunată în miez de noapte – și în plină iarnă – a ridicat din Parcul Muncipal o mamă cu patru copii care fugise de acasă, îmbrăcată doar în cămașă de noapte și papuci de casă, altminteri ar fi riscat să fie ucisă de bărbatul ei. I-am găsit pe toți șase, în acea dimineață, la I.M.L.Cluj unde victima se prezentase pentru a-i fi eliberat certificat medico-legal și apoi să fie internată într-un adăpost secret destinat acestui tip de victime.
Cazul a fost rezolvat, în totalitate de Ramona-Mirabela Mocian, inclusiv divorțul femeii și școlarizarea copiilor săi…
Întâlnire cu o altă victimă internată într-un adăpost secret
Un alt caz aflat de la d-na Mocian – pe care doar îl voi creiona, de dragul protecției femeii și al celor doi copii ai ei – este cel al unei femei de 45 de ani, soție de mare polițist clujean. Aceasta a trecut prin chinuri desprinse parcă din filmele de groază, “furnizate” cu infinit rafinament și sadism de către soțul ei: pe lângă bătăile îngrozitoare, acesta a plănuit până și sustragerea instrumentelor de muncă ale femeii, tocmai pentru a o acuza că e nebună și a-și întări dominația asupra ei.
Culmea, victima a descoperit tot ea manevra, din întâmplare, găsindu-le în podul casei, bine ascunse de către soț. Iată ce îmi mărturisea atunci, cu ocazia discuției noastre, aceasta: “Totul a început din pricina infidelităţilor „fostului” pe care o perioadă și le-am suportat, dar până la urmă i le-am pus, totuşi, pe tapet.
Atunci a început violenţa asupra mea şi tot felul de presiuni psihologice – în special asupra copiilor. La un moment dat mi-a zis băiatul că nu se mai poate aşa şi, în disperare de cauză, am decis să rămânem singuri, fiindcă am considerat că o să ne descurcăm şi fără el, atâta timp cât eu sunt sănătoasă. Tot atunci eram și însărcinată cu fetiţa şi încasasem de la el o bătaie soră cu moartea, care m-a dus la U.P.U., având apoi nevoie de o lună de îngrijiri medicale.
A fost prima bătaie mai dură de la el, în care-mi lăsa semne, pe lângă celelalte, numeroase, mult mai uşoare”. Arăta că a ajuns la Asociaţia Atena Delphi – unde funcționa pe atunci d-na Mocian – după ce o perioadă a fost găzduită la un adăpost din Câmpia Turzii. “Practic, fusesem în toată acea perioadă îndelungată o sclavă a lui – eu şi copiii – şi totul trebuia să se desfăşoare cum dorea el, iar violenţa era un instrument pe care-l folosea, fără menajamente, cu oricine i se împotrivea.
Acum nimeni nu ştie că locuiesc într-un adăpost – pentru că nu-mi place să mă plâng – şi merg la serviciu ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, chiar dacă munca pe care o fac nu e la nivelul specializării mele, şi, la fel face şi băiatul – merge la şcoală direct din adăpost. Cât despre fetiţă, ea e fericită cu noi însă nu înţelege în ruptul capului de ce nu-i pot cumpăra o păpuşă Barbie, deşi aceasta costă doar o sută de lei”, mărturiseşte, în continuare, femeia. Încearcă apoi să devoaleze sentimentul de FRICĂ, cel care a dominat-o atâţia ani: “Nu-mi pot explica de ce am trăit atâta timp mistuită de frică.
Nu pot da sfaturi altor femei cum să procedeze în astfel de cazuri, pentru că şi eu am auzit tot felul de poveşti, dar n-am reacţionat decât atunci când mi-a ajuns cuţitul la os. Lumea mă admiră acum pentru curajul meu de a începe o viaţă nouă, dar aici n-a fost vorba de curaj, ci de frică. Ştiţi ce e frica? Are un gust pe care nu-l uiţi niciodată: nu e un sentiment, e un gust.
Atât îmi era de frică de soţul meu încât, în momentele în care îşi exercita dominaţia asupra mea, dacă aş fi fost întrebată cum mă cheamă, n-aş fi ştiut. Doar şedinţele făcute cu psihologul asociaţiei m-au putut scoate din această stare, pe care o crezusem instaurată în mintea mea pentru totdeauna. Şi, ştiţi care-i cel mai mare câştig din ultima perioadă?
Când vin acasă, de la muncă, noaptea – acasă fiind, desigur adăpostul – nu mai întorc capul pe stradă, ca să mă feresc, în caz că apare el, de după vreun boschet, ca să mă facă praf. Şi, de asemenea, nu mai trag draperiile ca să rămânem cu toţii, în semiîntuneric, în plină zi. Frică nu am însă de faptul că nu aş putea să mă descurc prin muncă, fiindcă tot ce-am făcut – şi încerc să fac în continuare – a fost să le ofer copiilor o viaţă cât mai frumoasă”…
Etelka: “Soțul m-a scalpat de jumătate din podoaba capilară”
Îmi îndrept curiozitatea către însoțitoarea d-nei Mocian. Se numește Etelka și e o femeie atractivă, în vârstă de 47 de ani, a cărei poveste de viață e și ea tulburătoare. Originară din Sălaj, s-a angajat la o firmă din Cluj-Napoca în urmă cu douăzeci și cinci de ani, unde l-a cunoscut pe Levi.
“Am făcut cunoștință cu el și purtarea lui atentă m-a impresionat, mai ales că-mi aducea mereu flori și cadouri. Tocmai divorțase și eu am ezitat un an până ne-am căsătorit, în 1997, întrebându-l mereu dacă n-ar fi mai bine să se împace cu fosta soție. A zis că numai pe mine mă iubește, așa că am acceptat să mă mărit cu el, mai ales că pe atunci nu bea și nu fuma deloc”- mărturisește, la început, femeia.
Continuă apoi, cutremurată, de parcă asupra ei ar fi acționat un șoc electric: “A început să fie violent când eram însărcinată în luna a șaptea cu fetița, supărat fiind că-i atrăsesem atenția că bunica lui – la care locuiam, într-un sat de lângă Cluj-Napoca – se băga în treburile noastre și ne otrăvea căsnicia. Apoi l-am surprins că-și găsește prietene pe site-uri de matrimoniale și la un moment dat chiar a plecat la o doamnă, la Târgu Mureș – vezi Doamne, ca să se perfecționeze în bioenergie. Mă deranja că vorbea cu ea non-stop, iar când îi spuneam ce simțeam mă rupea în bătaie, mai ales strivindu-mi degetele la ușă.
Dar cea mai mare suferință fizică – și ultima – mi-a provocat-o când mi-a smuls jumătate din păr în timp ce mă târa pe jos, ținându-mă doar de coadă. Iar apoi, cu smocuri din părul meu în mâini, mi-a ars și un pumn, puternic, în nas.” Femeia începe să vorbească greu, împiedecată deja de lacrimile care-i curg pe obraji. Cu greu, își revine și continuă: “Îi plăcea să mă oblige să stau în genunchi în fața lui și să-mi cer iertare pentru ce-am făcut și, la final, îmi ardea din nou un pumn în nas sau în gură”.
Etelka plânge deja de-a binelea și e nevoie de ceva timp ca să-și revină. Intervine în discuție d-na Mocian: “A venit la mine în urmă cu doi ani, în dorința de a divorța, când soțul era plecat la muncă într-o țară scandinavă. O amenința cu sosirea sa intempestivă și cu scoaterea ei din casă. Am încercat să iau legătura cu dânsul – însă fără niciun rezultat.
Dezamăgită, ea s-a întors la casa soțului de lângă Cluj, speriată de tentativa de a divorța și de faptul că a luat legătura cu un mediator, de parcă ar fi fost vinovată, mai ales că fususe amenințată cu moartea în caz că încearcă ceva. A reușit până la urmă să divorțeze și a revenit acum, la mine, după pronunțarea divorțului.
Totul, din cauză că a fost alungată, cu fetiță cu tot, după douăzeci și doi de ani de căsătorie, fără să i se ofere ceva din bunurile comune. Și acum plânge când își amintește de suferințele îndurate, iar eu o să o ajut, în instanță, în sensul recuperării unor bunuri, inclusiv să obținem un ordin de protecție, fiindcă individul e capabil să năvălească în orice clipă peste ea și să o ucidă”!
“Agresiunile domestice sunt la ordinea zile în societatea românească.”
În încheierea discuției noastre, d-na Mocian concluzionează: “Timp de un an de zile am făcut o campanie de informare a doamnelor din mediul rural, prin care le-am spus cum pot fi ajutate în cazul violenței domestice. Și nu mică mi-a fost mirarea să întâlnesc primari care mi-au spus, cu nonșalanță, că în satul lor nu există violență domestic! Le-o fi plăcând Pinocchio!
Dar am dat mâna și cu oameni de toată isprava, mai ales asistenți sociali care prin eforturi proprii de cele mai multe ori, ajută cu un telefon, cu un sfat, întreabă pe alții, fac ceva. Din păcate, sunt mii de femei care iau bătaie aproape zilnic. Femei pentru care nimeni nu face nimic. Femei care nasc și cresc copii traumatizați, la rândul lor victime. Copii ce vor merge sau nu în școli, apoi vor fi aruncați în viață purtând cu ei acest flagel al violenței.
Dacă suntem ipocriți și ne prefacem că nu ne privește, avem o mare problem! Agresiunile domestice sunt la ordinea zile în societatea românească. Am zeci de cazuri de bunici și părinți care sună disperați, fiind bătuți de propriii lor copii ori nepoți. Cum am ajuns aici, oameni buni? Am sute de femei care vin desculțe ori în pijama cu trei-patru copii după ele, scăpate parcă din ghearele unor monștri. Ce trebuie să înteleagă toată lumea e că fiecare poate face câte ceva!” Se revoltă din nou neînţelegând de ce la Cluj-Napoca – un oraș european, multicultural și cu atât de înalte pretenții – să nu existe în fiecare cartier un adăpost pentru victimele violenței domestice.
“Bietele femei petrec o noapte, cel mult două în adăposturi de urgență, după care trebuie să se descurce singure. În mintea mea e foarte clar conturată schema după care trebuie să funcționeze serviciile sociale, mână în mână cu legislația de specialitate. Nu trebuie să inventăm noi roata: modelul spaniol, de exemplu este unul excepțional. Doar să vrem!” – exclamă d-na Mocian.
Sorin Grecu
